Ne preocupăm prea mult de subiecte trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra desăvârșirii noastre spirituale, pentru a-i putea înțelege și ajuta pe cei din jurul nostru. Vestea luminoasă a venirii pe lume a Mântuitorului ar trebui să ne aducă lumină și căldură în suflet, precum și puterea de a ne urma propriul drum, depășind zona de conformism și obediență. Dacă fiecare dintre noi ar găsi puterea să devină înțelegător și sincer cu Sine și cu cei din jur, probabil că am soluționa o parte semnificativă din problemele cu care ne confruntăm în fiecare zi.

Georgiana Chrobatiuc, masterand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și interpret de muzică populară din zona Bucovinei,  ne oferă o imagine de ansamblu despre semnificația și importanţa Crăciunului, pornind de la legătura omului cu Dumnezeu, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Georgiana Chrobatiuc

Vladimir Adrian Costea: Dragă Georgiana, pentru că ne aflăm într-o zi specială, cred că este oportun să începem interviul cu un subiect pe care, din păcate, îl omitem în viața de zi cu zi, și anume, legătura omului cu Dumnezeu. În primul rând, de ce are nevoie ființa umană de credință? De ce în cele mai importante momente, oamenii își îndreaptă rugăciunile către Dumnezeu?

Georgiana Chrobatiuc: Subiectul enunțat este inerent momentului plin de semnificație pe care noi, creștinii, îl celebrăm astăzi. Vizualizată în profunzime, tema discuției se relevă a fi nu doar frumoasă, ci complexă. Credința constituie un fenomen încărcat de subiectivism, o trăire intimă a omului, în acord cu propria simțire. Raționând, astfel, caracterul utopic al unui adevăr absolut, voi răspunde întrebărilor adresate, dintr-o perspectivă personală.

Ființa umană are, indubitabil, nevoie de credință. Previzibil ar fi să folosesc, în argumentarea ipotezei expuse, principiul utilității: omul este, în majoritate, copleșit de tendința maladivă de a-L căuta pe Dumnezeu doar în momentele critice, atunci când epuizează soluțiile pragmatice și identifică drept unică salvare speranța în ajutorul divin. Într-adevăr, deseori ne manifestăm astfel, cu toate că relația cu Logosul universal ar trebui să ne fie o constantă.

Totuși, răspunsul meu își găsește fundament, mai curând, în ideea creștină conform căreia omul e creat după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu. Sfinții Părinți, dar și teologi precum Clement Alexandrinul, Vladimir Losski, Andrew Louth, diferențiază cei doi termeni. Inclusiv Septuaginta, ni-i expune separat: „eikon” (chipul) și „homoiosis” (asemănarea). Chipul Lui Dumnezeu în om coincide cu latura imaterială a sa, care îl transformă în ființă superioară (rațiune, voință, simțire), în vreme ce asemănarea cu Dumnezeu este cea către care omul tinde. Dumnezeu reprezintă Absolut, Perfecțiune, Inefabil. Accederea la asemănarea cu El, în această dimensiune telurică a existenței, e o himeră, dar fiecare treaptă parcursă în drumul evoluției sale (spirituală, intelectuală, emoțională) îl aduce pe om mai aproape de fericire, mai aproape de perfecțiune. Suntem guvernați de o permanentă dorință de a fi mai mult, de a face mai mult, de a avea mai mult, iar zbaterea intrinsecă descrisă își află justificarea în predilecția nativă de a ne asemăna cu Absolutul.

Consider, așadar, că noi, oamenii, avem încă de la creație o propensiune înspre conectarea cu divinitatea, care se manifestă activ sau latent (vezi agnostici). Independent de intensitatea credinței sale, oricărui om i se relevă măcar o dată, de-a lungul existenței, prin intermediul tainicului mecanism numit conștiință, un gând privind Creatorul, sensul vieții… Conexitatea cu Dumnezeu îl aduce pe om mai aproape de propria identitate. Insolit, trebuie SĂ COBORÂM în adâncurile ființei noastre, PENTRU A NE putea ÎNĂLȚA.

Cum îl pot descoperi oamenii pe Dumnezeu? Cum pot înțelege tainele credinței?

Are Dumnezeu o cale formidabilă de a ni Se dezvălui. Căutarea, însă, aidoma oricărei relații prolifice, se fundamentează pe reciprocitate, autenticitate, dar mai presus de toate, pe autocunoaștere. Opinez că în absența cunoașterii de sine, percepția divinității este lacunară. Unul dintre paradoxurile actualității e acela că pe măsură ce devenim performanți în varii domenii, dezvoltăm o lamentabilă infirmitate în a ne edifica asupra adevărului din noi. Cercetându-ne, vom conștientiza uimitorul sistem al fuziunii de fizic, spirit, intelect, emoție, ce ilustrează inexorabil complexitatea ființei umane. În mod evident, doar o minte genială putea elabora o asemenea configurație, iar aceea îi aparține Lui Dumnezeu. Înțelegând, astfel, că nu suntem un rezultat al hazardului, ci opere complexe ale unui Creator perfect, menite a căuta asemănarea cu Acesta, ne vom responsabiliza și vom încerca să devenim cea mai bună versiune a noastră, pășind consecutiv spre fericire. Nașterea Domnului, sărbătorită astăzi de creștini, reprezintă încă o confirmare a valorii ființei umane – una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul, ia chip de om, născându-Se din Fecioară.

Până când omul nu-și va conștientiza propria însemnătate – desigur, fără a aluneca în abisul infatuării – va fi incapabil de a-și apăra demnitatea și de a o recunoaște, deopotrivă, în semenii săi, respectând-o. Sârguința invariabilă în sporirea virtuților, izvorâtă din cunoașterea de sine ca element indisolubil raționării însemnătății ființei umane, îi va facilita omului o existență telurică armonioasă, inclusiv în comuniune cu semenii săi, precum și contopirea cu Transcendența într-o dimensiune ulterioară.

Dar mai e un secret: uneori, pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, este suficient să ne privim părinții…

Care este schimbarea pe care o produce credința în comportamentul oamenilor?

Credința în Dumnezeu transformă, ineluctabil, omul. După cum am menționat anterior, actul credinței implică numeroase procese de introspecție, de regăsire a sinelui, de evaluare a lumii și a sensului vieții. Credința nu este centrată exclusiv pe simțire, ci și pe raționalitate, responsabilizare, conștientizare. Teoria conform căreia credincioșii ar fi niște idealiști este, în opinia mea, perimată. Firește, tindem către accederea unor valori ideale precum: bunătatea, iubirea, desăvârșirea, însă alegerea de a crede trebuie să se consolideze pe luciditate, pe înțelegerea faptului că distanțându-ne de Inefabil, ne îndepărtăm de propria identitate. A conștientiza miracolul existenței umane și valoarea inestimabilă a omului, presupune a-i recunoaște acestuia demnitatea și implicit a i-o respecta.

Omul credincios se distinge, cu precădere, prin iubire față de semeni, toleranță, altruism, aflându-se într-o permanentă încercare de a se elibera de superficialitatea ubicuă.

Un aspect pe care îl identific este imaginea contradictorie dintre aparență și esența. Mulți se declară ca fiind creștini, chiar dacă credința nu le pătrunde în suflet… Cum îți explici acest paradox?

”Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci NU ESTE NIMIC NOU SUB SOARE”, precizează Ecleziastul în capitolul I. Deopotrivă, „Glossă”, a lui Eminescu ne furnizează o idee similară – „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate”. Incongruența între ceea ce omul dorește să pară și ceea ce este, nu constituie vreo inovație. Analog, Biblia ni-i evocă pe farisei, exponenți ai formalismului. Atitudinea de acest tip e un anacronism. După cum ai remarcat, inclusiv în societatea actuală asistăm la vicierea sacrului printr-o considerabilă doză de ipocrizie. Fenomenul mi-a suscitat atenția și mărturisesc faptul că în repetate rânduri m-am întrebat care ar fi justificările acestor forme fără fond? Am identificat, astfel, o serie de aspecte:

În primul rând, omul e un actor social. Expunându-și ostentativ principiile, valorile morale, credința, caută să placă mai curând oamenilor decât Lui Dumnezeu. În realitate, el este golit de substanță, de trăire, de fond, depersonalizându-se.

În al doilea rând, culpabile de această distonanță între aparență și esență, sunt ideile rigide, abundând de consuetudini, fie inculcate individului de către familie, fie preluate din diverse medii. Intențiile pot fi admirabile, deoarece anumite practici reprezintă o manifestare concretă a credinței. Totuși, devine dezolantă exacerbarea obiceiurilor, ritualurilor, care se transformă în norme. Greșim fundamental atunci când ajungem să divinizăm instrumentele menite a facilita conexiunea cu Dumnezeu, suprimând adevăratul scop. Câtă vreme cutuma tinde să fie mai importantă decât credința în sine, ne situăm pe o pantă spirituală descendentă. De pildă, în momentul în care un creștin mai puțin experimentat din punct de vedere al ritualurilor religioase intră în biserică, există cel puțin trei „jandarmi” aflați la vârsta senectuții, care îl vor apostrofa consistent pentru că nu a executat toate obiceiurile specifice locului. În acest context, unde mai este respectul demnității celui de lângă noi? Posedăm nefericitul obicei de a vâna defectele celorlalți, erijându-ne în judecători, exonerându-ne, astfel, de una dintre valorile fundamentale ale credinței, respectiv iubirea aproapelui. Ne cercetăm prea puțin sufletul și suntem excesiv de atenți la ce fac alții – iar din această ecuație, câștigul nostru spiritual este 0.

Sărbătoarea Crăciunului aduce cu sine un ocean de agitație, goana după cadouri, pregătiri intense, stres, îmbulzeală. Într-adevăr, decorurile exterioare, masa îmbelșugată, cadourile, sunt frumoase, dar ele ar trebui să fie adiacente credinței. Câtă vreme devin epicentrul sărbătorii Nașterii Lui Iisus, se produce un derapaj. Minunat ar fi să rupem barierele unui conformism nociv și să receptăm mesajul sărbătorii de astăzi: e despre unitate, despre generozitate, despre iubire, despre a ne decora cel mai frumos sufletul, pregătindu-l pentru ca Dumnezeu să se nască în inima fiecăruia dintre noi.

Mi-aș dori ca distincția între credință și religie să fie limpede tuturor – desigur, Nașterea Lui Iisus, reiterată de noi anual, este o sărbătoare eminamente creștină, așadar apriat religioasă; însă bine știm că nu toți credincioșii sunt religioși și din păcate, nu toți cei religioși sunt credincioși. Sesizez cu tristețe că majoritatea creștinilor manifestă refractaritate și autosuficiență în raport cu cei diferiți de ei. Cred că marea noastră provocare este aceea de a dobândi înțelepciunea toleranței. Să îi privim pe ceilalți în primul rând în calitatea lor de oameni, dincolo de toate diferențele ce ne separă. Până în prezent, nimeni nu deține adevărul absolut. Închistarea în concepții fruste se va dovedi total neproductivă evoluției spirituale. Este esențial să respectăm demnitatea și libertatea de alegere ale fiecărui om.

În continuare, îți propun să ne povestești despre tine. Ce înseamnă pentru tine credința în Dumnezeu? Care sunt lecțiile pe care le-ai descoperit prin intermediul credinței?

După cum probabil intuiești din răspunsurile anterioare, pentru mine, credința înseamnă iubire, bunătate, unitate, onestitate, optimism, demnitate, decență și un strop de inefabil.

De-a lungul vremii, Universul ne oferă lecții nenumărate. Poate că însușirea valorilor și principiilor mai sus enumerate reprezintă o consecință a acestor lecții primite. Sunt o perfecționistă în toate domeniile vieții mele și am oroare de superficialitate. Evident, greșesc deseori, dar aleg să mă ridic de fiecare dată cu demnitate.

Credința, alături de încercările permanente de autocunoaștere, mă ajută să îmi mențin echilibrul interior în agitația cotidianului și să nu fiu apa care ia nuanța tuturor culorilor. Aleg să-mi însușesc valori ce mă ajută să evoluez, însă îmi mențin personalitatea de bucovineancă autentică. Sunt un melanj de arhaic și modern sau mai bine spus, de regional – Bucovina – și modern. Cred că asta mă particularizează. Credința îmi este un imbatabil ajutor în a mă exprima onest, asumat, reușind să mă arăt celorlalți așa cum sunt, fără vreo teamă de a fi judecată. Diversitatea e frumoasă și interesantă. În opinia mea, credincioșii nu trebuie să fie obedienți și inflexibili, supunându-se cu toții unor reguli, cutume, ci dimpotrivă: credința este un proces intrinsec, sincer, o reflecție asupra sinelui, asupra sensului vieții, iar fiecare are propria cale. Esențial este ca ale noastre căi să se intersecteze în iubire și toleranță.

Pentru că știu că ai o sensibilitate aparte, te rog să ne spui ce simți în această perioadă atunci când pleci la colindat. Cum se “îmbină” credința cu pasiunea pentru muzică?

Credința se îmbină cu toate domeniile vieții mele, deoarece atunci când îl pui pe Dumnezeu în ceea ce întreprinzi, lucrurile capătă o valoare superioară. Arta, în genere, implică o sensibilitate aparte, antitetică superficialității. De fiecare dată când creez, încerc să mă conectez la Spiritul Creator Divin – mă inspiră, stimulându-mi o abordare profundă a lucrurilor.

Colindul este, cu atât mai mult, indisolubil credinței. Practic, noi, colindătorii, ne transformăm în succesori ai îngerilor care au vestit păstorilor din Betleem Nașterea Lui Iisus. Avem, astfel, datoria morală de a propaga, prin cântec, vestea luminoasă a venirii pe lume a Mântuitorului – tuturor, independent de barierele sociale.

Mă implic trup și suflet în toate activitățile pe care le desfașor, iar colindul nu face excepție. În fiecare an, experimentez o emoție inedită, cu toate că merg la colindat de la 3 ani, acum având aproape un sfert de secol de viață…

Ce semnificație are pentru tine sărbătoarea Crăciunului?

În primul rând, Crăciunul mă aduce de fiecare dată acasă, în Bucovina, alături de părinții mei. E un timp al regăsirilor, al unității și al conștientizării adevăratelor valori. Sigur că, toate acestea nu trebuie să se întâmple o singură dată în an. Însă, vremurile actuale și dorința de a ne atinge unele obiective ne țin, uneori, departe de cei dragi. Marile sărbători creștine vin să mai potolească din tumultul cotidianului, având lăudabila menire a coeziunii. Esențial este să pătrundem dincolo de aparența sărbătorii. Nu avem în vedere o simplă celebrare a unui eveniment religios important – în genere, aceste sărbători trebuie privite ca metafore, figuri de stil cărora noi, oamenii, trebuie să le descoperim sensul autentic. Nașterea Lui Iisus nu constituie exclusiv un moment din istoria religioasă, limitat de timp și spațiu, pe care îl reiterăm anual, ci este o stare anacronică și aspațială, deoarece Hristos trebuie să se nască iar și iar in inimile noastre, indiferent cine suntem și unde ne aflăm.

Îmi place să mă bucur de toate minunățiile pe care le aduce cu sine această mare sărbătoare creștină, însă nu uit vreo clipă faptul că protagoniștii acestui însemnat moment sunt Dumnezeu și omul.

Povește-mi, te rog, o amintire plăcută din copilărie, legată de nașterea Domnului.

Predictibil, cele mai plăcute amintiri din copilăria mea sunt corelate cu mersul la colindat. Desigur, sărbătorile de Crăciun, cu mirosul inconfundabil al copturilor uriașe făcute de bunica în cuptorul sobei de la țară, cu ierni încărcate de omăt și ger, cu obrajii și nasurile noastre – ale copiilor din sat – reci și roșii, alergând cât era ziua de lungă cu săniuțele pe deal, îmi suscită involuntar memoria, generându-mi o stare de melancolie. Totuși, unul dintre episoadele despre care îmi amintesc amuzându-mă este urmatorul: copil precoce fiind, am învățat de timpuriu colinde kilometrice. Mergeam la colindat împreună cu verișoarele mele, atent supravegheate de una dintre mătușile noastre, care an de an venea de la București pentru a petrece sărbătorile acasă, în Bucovina și căreia îi făcea plăcere să ne însoțească. Evident, plăcerea se sfârșea imediat după ce fetele îngânau repede un colind, iar eu îmi începeam momentul solo interminabil. Efectiv, pe acel ger năprasnic, încercau dezolate să mă determine să-mi închei odată „momentul artistic”, să ne luăm recompensa și să plecăm, însă până când nu epuizam inclusiv ultima strofă din cele 20 ale colindului, nu cedam. Pentru mine, era irelevantă „remunerația”, primordialul consta în a cânta frumos, împărtășindu-le tuturor emoția mea, independent de ceea ce se întâmpla în jur.

Și câte alte amintiri frumoase mă leagă de momentul indescriptibil și din păcate, ireversibil, al copilăriei…

Care sunt obiceiurile și tradițiile care marchează nașterea Domnului în Gura Humorului?

La mine acasă, în Bucovina, Crăciunul este încă puternic irizat de magia colindului. Cete de colindători inundă, an de an, casele bucovinenilor, cu zâmbete, bucurie și voci frumoase. Ceea ce m-a frapat dintotdeauna la bucovinenii mei este capacitatea incredibilă de a se transpune în fiecare vers, izvorâtă din credința stăruitoare în Dumnezeu specifică oamenilor locului. Emoția indicibilă dispersată prin colind, transformă Crăciunul în Bucovina într-o poveste senină, aducătoare de tihnă și dumnezeire. Aici, ești parcă mai aproape de cer, iar contopirea teluricului cu Trancendența nu pare utopie.

Nu știu dacă tradițiile noastre sunt diferite de ale altor locuri, dar știu sigur că bucovineanul le conservă, le păstrează cu sfințenie – de aceea cozonacii gospodinelor din Bucovina sunt parcă mai pufoși și aromați, colindul e mai duios, oamenii mai zâmbitori, Crăciunul mai încărcat de semnificație. Când pui suflet și credință în toate, rezultatul nu poate fi decât înălțător.

La finalul acestui interviu, te rog să transmiți un mesaj celor care ne urmăresc. Cum ar trebui să ne schimbe pe fiecare dintre noi această sărbătoare?

Mai întâi, le urez tuturor sărbători în bucurie, pace și căldură sufletească, fiind nu doar receptori ai acestora, ci și emițători! Mese îmbelșugate, decoruri feerice, cadouri nenumărate!

Să fim noi înșine un cadou pentru ceilalți, cu un conținut inestimabil: iubire, bunătate, respect și onestitate!

Să dobândim înțelepciunea de a înțelege că cel mai important și prețios decor este decorul sufletului nostru!

Gânduri senine!

 

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu