Semnarea în iulie 1997 a Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite ale Americii a oferit o nouă orientare strategică pentru politica externă a României. Timp de 20 de ani, dezvoltarea și consolidarea relațiilor bilaterale cu partenerii americani au contribuit la democratizarea și reformarea societății românești din punct de vedere politic, militar, economic și cultural.

Bogdan Mureşan este coordonator de proiect şi expert în cadrul Biroului Studii şi Analize, Institutul European din România. Are studii de specialitate în domeniul relaţiilor internaţionale şi afacerilor europene şi a lucrat timp de șapte ani în cadrul Agenţiei Naţionale de Presă – AGERPRES. Bogdan a realizat o amplă analiză pornind de la perspectivele şi provocările privind relația de securitate transatlantică după 20 de ani de la semnarea Parteneriatului Strategic dintre România şi SUA, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 01

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, te rog să-mi spui cum au evoluat relațiile dintre România și SUA în cei 20 de ani de la semnarea Parteneriatului Strategic. Care este rezultatul colaborării dintre cele două state pe plan strategic, politic și militar?

Bogdan Mureşan: Fără pretenția unui specialist în istoria relațiilor dintre România și Statele Unite ale Americii, voi încerca să răspund cât mai sintetic unei întrebări ce, în sine, ar reclama un interviu extensiv. Pentru început, ar fi demn de menționat că, deși inițial țara noastră a fost reticentă la desființarea Tratatului de la Varșovia, în perioada de după căderea vechiului regim de sorginte stalinistă al lui Ceașusescu echivalarea integrării euroatlantice cu azimutul politicii externe a României a avut drept efect un soi de armonizare a pozițiilor politice și programelor economice ale partidelor, indiferent de poziționarea acestora pe eșicherul politic. Iar România a fost prima țară din fostul „lagăr socialist” care a semnat „Parteneriatul pentru Pace”, în ianuarie 1994. Acesta se dorea a fi un forum de dialog politic, consultări şi cooperare practică între statele aliate şi partenere, un regim de securitate în vederea unei potențiale aderări la apărarea colectivă.

Parteneriatul Strategic dintre țara noastră și SUA a fost lansat în iulie 1997, după Summitul NATO de la Madrid, de tristă amintire pentru noi. Cu acea ocazie, au fost invitate să adere la Alianța Nord-Atlantică trei țări central-europene (Polonia, Republica Cehă și Ungaria), dar nu și România, care beneficia de sprijinul Franței lui Jacques Chirac, dar nu și al altor lideri occidentali. Totuși, Parteneriatul Strategic dintre România și SUA a atestat încrederea Washingtonului și a președintelui Bill Clinton, care a venit la București la doar câteva zile de la summit, în capacitatea țării noastre de a progresa pe calea reformelor democratice și a liberalizării economice. Înainte de momentul definitoriu al aderării României la NATO în 2004, cooperarea dintre cele două state s-a tradus în mare prin asistența americană pentru reforma militară din țara noastră și pregătirea aderării la NATO, dar și prin colaborarea în teatrele de operațiuni din Afganistan și Irak, în așa-numitul „Război contra Terorismului” lansat de SUA în urma atentatelor de la 11 septembrie 2001 prin invocarea în premieră a Articolului V al Tratatului Nord-Atlantic.

Făcând un salt în timp, relația bilaterală a fost potențată nu numai pe dimensiunea strategică, politico-militară şi de securitate, domeniul predilect al cooperării bilaterale de până atunci, dar şi pe cea a schimburilor economice odată cu adoptarea, în septembrie 2011, a „Declarației Comune de Parteneriat Strategic pentru Secolul 21 dintre România și SUA”. Revitalizarea Parteneriatului Strategic România-SUA a avut loc odată cu apariția unui interes din partea Washingtonului pentru dezvoltarea unor capabilități de apărare împotriva amenințărilor balistice ale unor „state paria” precum Iran sau Coreea de Nord, o necesitate menționată de președintele George W. Bush la Summitul NATO de la București din 2008. Perioada următoare a fost dominată practic de construirea si asamblarea componentei scutului antirachetă de la Deveselu, operaționalizată în mai 2016 și preluată de Alianță cu ocazia Summitului de la Varșovia. Cooperarea bilaterală progresivă a servit astfel consolidării cooperării multilaterale în care țara noastră este angajată în cadrul NATO, sporindu-ne semnificativ profilul regional și relevanța geostrategică în zona extinsă a Mării Negre.

Cum a influențat Parteneriatul Strategic dintre România și SUA schimburile economice și culturale între cele două state?

În mod nesurprinzător, comerțul și investițiile au devenit, mai ales după 2011, o dimensiune crucială a Parteneriatului Strategic cu SUA. Aceasta a fost menită să stimuleze creșterea economică reciprocă și să ofere avantaje comune, ancorate atât într-un pragmatism funcțional. În acest sens, România s-a angajat, prin programele de guvernare succesive, să asigure un climat investiţional atractiv, transparent şi stabil, care să răspundă cerinţelor investitorilor, străini şi autohtoni deopotrivă. Un exemplu al acestei colaborări de succes a fost găzduirea de către țara noastră, în toamna lui 2017, a forumului Trade Winds, cea mai mare misiune comercială anuală organizată de Guvernul SUA. Aceasta s-a aflat la a 10-a ediţie și a reunit peste 100 de companii americane interesate să exploreze oportunitățile de investiție în România. Rezultatele cuantificabile vor trebui însă urmărite în anii ce urmează.

În ceea ce privește schimburile culturale bilaterale, cred că cel mai de succes element rămâne Programul Fulbright, ce le acordă cetățenilor români burse de studiu și cercetare în universități americane de renume, dar și cetățentilor americani burse de studiu și cercetare în universități românești de prestigiu. Acest program este, după părerea mea, unul dintre cele mai redutabile instrumente de diplomație publică aflate în arsenalul Departamentului de Stat al SUA, fiind prezent în peste 150 de țări ale lumii, ca o componentă esențială a puterii blânde americane.

Cum se prezintă astăzi relația bilaterală dintre România și SUA? Care este semnalul pe care România l-a oferit americanilor prin alocarea a 2% din PIB pentru Apărare și achiziționarea primului sistem de rachete sol-aer Patriot?

Pe scurt, cele două state sunt în continuare dedicate consolidării relației lor de parteneri strategici. În documentul programatic reprezentat de „Strategia Națională de Apărare a Țării pentru Perioada 2015-2019”, asumat de Administrația Prezidențială, se precizează clar dezideratul aprofundării Parteneriatului Strategic, dar și faptul că „garantul principal al securității României este Alianța Nord-Atlantică”, prin intermediul relației transatlantice. Soliditatea comunității de securitate transatlantice depinde însă în prezent, parcă mai mult ca niciodată după încheierea Războiului Rece, de menținerea angajamentului SUA în Europa.

In extenso, lucrurile stau mai nuanțat, dintr-o serie de motive ce vizează inclusiv evoluții recente din sfera politică românească, pe care însă nu le voi comenta suplimentar. Astfel, la Bucharest Forum 2016, Ambasadorul SUA la București, Hans Klemm, aprecia că Parteneriatul dintre România și SUA era mai puternic ca oricând, în special în privința securității și asemuia țara noastră unei ancore de stabilitate regională. În noiembrie anul trecut, același șef al misiunii diploamtice americane avertiza împotriva unui posibil derapaj al statului de drept în țara noastră, după ce anterior ne felicitase pentru decizia achiziționării sistemelor de rachete Patriot… Să nu uităm nici de întrevederea președintelui României Klaus Iohannis cu omologul său american, în iunie 2017, la Washington, în cadrul căreia președintele Donald Trump s-a pronunțat pentru întărirea parteneriatului dintre Statele Unite ale Americii și România.

România și-a respectat angajamentul luat în Țara Galilor de a aloca 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare în anul 2017 și același procent a fost alocat și pentru anul în curs. În același timp, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat participarea României la Cooperarea Structurată Permanentă în domeniul apărării europene, sub egida Uniunii Europene. Deci, aprofundarea relației transatlantice în calitate de „mediator onest”, inclusiv în domeniul securității, s-ar putea regăsi pe lista priorităților Președinției române la Consiliul Uniunii Europene din primul semestru al anului 2019, pe lângă inevitabilele negocieri privind  viitorul cadru financiar multianual sau Brexit.

În ce măsură schimbarea radicală a politicii externe americane sub influența emergenţei așa-numitei „Doctrine Trump” produce repercusiuni asupra relațiilor dintre România și SUA?

Una dintre concluziile ce puteau fi desprinse ca urmare a desfășurării Summitului NATO de la Bruxelles de anul trecut se referea la emergența unei așa-numite „Doctrine Trump”. Până la ora actuală, aceasta pare să marcheze, cel puțin la nivel conceptual și de execuție inițială (la un an de la sosirea lui Donald Trump la Casa Albă), cea mai drastică metamorfoză a unei politici externe americane bipartizane cu privire la relația de securitate transatlantică de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

La baza acestei doctrine, concretizată în cea mai recentă Strategie de Securitate Națională a SUA, s-ar afla un așa-numit „realism principial”, brodat în jurul unei viziuni maniheiste asupra lumii, ce recunoaște importanța răspândirii valorilor și normelor americane în lume, dar pornește totodată de la centralitatea puterii în relațiile internaționale și subliniază rolul primordial al statelor suverane. O abordare ce contrastează puternic cu „pragmatismul principial” postulat în Strategia Globală a Uniunii Europene lansată în 2016, ce are la bază multilateralismul și supranaționalismul cooperativ, respingând jocurile de sumă nulă. Totodată, faptul că Donald Trump nu a ezitat să își exprime în mod fățiș admirația față de lideri cu îngrijorătoare tendințe autoritare precum Vladimir Putin, Xi Jinping, Recep Tayyip Erdogan sau Rodrigo Duterte nu poate îndemna elita de la Bruxelles la un mare optimism. În context, la fel de îngrijorător mi se pare și fenomenul fake news (un vin vechi îmbuteliat în sticle noi), care ajută intoleranța și dogmatismul să câștige din ce în ce mai mult teren în fața realității obiective și a gândirii critice.

Comunitatea europeană și ordinea internațională liberală pe care Donald Trump le-a înfierat sau persiflat au fost create pentru a servi intereselor americane într-o perioadă în care Statele Unite ale Americii avea o putere de neegalat, chiar și cu contraponderea redutabilă reprezentată de fosta Uniune Sovietică. Pe termen lung, aparenta reorientare strategică a politicii externe americane ar putea conduce, contraintuitiv, la o întărire a ordinii internaționale liberale, în centrul căreia va radia din ce în ce mai puternic Uniunea Europeană și puterea sa normativă unică, cu o autonomie sporită în ceea ce privește această „frumoasă adormită” care încă este apărarea europeană. Să sperăm că România va fi o parte integrantă a acestui „nucleu dur”.

În acest context, care sunt riscurile la care se expune România prin apropierea de țările Grupului de la Vișegrad?

La momentul actual, nu mi se pare că putem vorbi de riscul unei astfel de apropieri, decât cel mult conjuncturală (precum în cazul standardelor duble la alimente în UE sau al cotelor pentru migranți). În timp ce Grupul de la Vișegrad a fost caracterizat, cu preponderență în ultimii ani, de o formă din ce în ce mai pronunțată de euroscepticism, România continuă să rămână una dintre principalele susținătoare ale unei „Uniuni tot mai strânse”, respingând sintagme precum „geometria variabilă” a integrării europene sau „Europa cu mai multe viteze”, mai ales după publicarea Cartei Albe, cu cele cinci scenarii pentru viitor.

Pe de altă parte, ar fi demn de remarcat că nici în interiorul V4 nu există o unitate deplină – pozițiile intransigente ale „democrațiilor iliberale” din Ungaria și Polonia sunt însoțite de pozițiile mai moderate ale Slovaciei și Republici Cehe. Iar Comisia Europeană a transmis un semnal puternic și necesar în decembrie, când a apelat în premieră la Articolul 7 din cadrul TUE pentru a arăta un „cartonaș portocaliu” Guvernului de la Varșovia, pe fondul temerilor legate de subminarea statului de drept din Polonia.

Ca și dragostea, Uniunea Europeană este mai ușor de experimentat empiric decât de definit teoretic, iar multă lume pare să uite că, în timp ce aderarea reprezintă un pas crucial, integrarea europeană este un lung proces și, după cum vedem, nu unul ireversibil. Și este la fel de adevărat că unele state membre, dacă acum și-ar înainta cererea oficială de aderare, cel mai probabil s-ar lovi de un refuz diplomatic. În pofida crizei de identitate și de credibilitate traversată de Uniune în ultimii ani, România își dorește în continuare să adere la zona euro (o obligativitate ce derivă din Tratatul de Aderare, de fapt), la Spațiul Schengen, speră să nu preia Președinția CUE cu MCV-ul încă activ și și-a exprimat formal intenția de a participa la patru inițiative în cadrul PESCO. Fără a dramatiza, am putea spune că anul 2018 va fi crucial pentru poziționarea noastră în viitoarea arhitectură europeană. Și, la fel ca în urmă cu un secol, coerența dintre acțiuni și retorică va fi cea care va face diferența.

Punctele de vedere exprimate în acest interviu sunt ale intervievatului și nu reflectă necesarmente pe cele ale Institutului European din România.

 

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu