În ultimele două săptămâni au fost arestați aproximativ 3.700 de protestatari în Iran, fiind înregistrate cel puțin 21 de decese în urma confruntărilor dintre forțele de ordine și participanți. Protestele antiguvernamentale și anticlericale au surprins gestul unei femei iraniene care a fluturat un hijab alb pe trotuarul unei străzi aglomerate din Mashhad, aceasta fiind ulterior reținută de către forțele de ordine.

Roxana Dumitrache, activistă pentru drepturile omului, ne oferă o interpretare despre reacția de desolidarizare a comunității internaționale în raport cu gestul femeii iraniene, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

1

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă propun să abordați situația privind încălcarea drepturilor femeilor în Iran. Ce evoluție a înregistrat dimensiunea violenței asupra femeilor în Iran în ultimii ani?

Roxana Dumitrache: Iranul continuă să fie o închisoare uriașă. Nu doar pentru femei, evident, ci pentru oricine contestă status-quo-ul politic, iar jugularea liberei exprimări condamnă la închisoare jurnaliști, bloggeri, activiști, deci ar fi reducționist să ne referim exclusiv la violența împotriva femeilor. Statul iranian este un opresor sui generis. De asemenea, nu aș omite cazul minorităților religioase, sistematic oprimate; creștinii, membrii ai comunității Baha’i, zoroastrienii fiind monitorizați constant  pentru a nu avea ceea ce se cheamă „house church” sau întâlniri religioase în spațiul privat. Unii dintre acești ajung în închisoarea Evin care pare, deci, un soi de Babel religios. Există și forme voalate de discriminare, de pildă există un proiect recent de construcție a unei autostrăzi în locul cimitirului zoroastrienilor; a trece cu buldozerul peste un cimitir e nu doar ofensă cumplită adusă celor decedați, ci echivalează cu a trece cu buldozerul peste un sistem religios. Nemaivorbind de minoritățile sexuale, extrem de vulnerabile în Iran și probabil „subiectul predilect” al abuzurilor și actelor de tortură; un raport Human Rights Watch dezvăluie toate practicile la care forțele paralimitare basij îi spun pe cei pe care îi identifică sau suspectează că ar fi gay. Se întâmplă frecvent ca raiduri în spații private și monitorizarea unor site-uri să ducă la acuzații de activități „sexuale neconforme”.

În ceea ce privește, dimensiunea violenței împotriva femeilor iraniene, e greu de stabilit o dinamică, mai ales într-o analiză detașată de context.  Cred că mai corect ar fi să vorbim despre  discriminare. Ce e cert e că, raportându-ne la cifrele Global Gender Gap Report, Iranul este printre țările în care există cele mai profunde diferențe între femei și bărbați, iar variabilele acoperă mai multe categorii: nivel de venituri, speranța de viață, reprezentarea politică. Este, deci, am spune o țară premiantă pentru antiperformanță în echitate socială și egalitate între sexe, alături de Yemen, Pakistan, Siria, Arabia Saudită, Liban, Mali. E un truism, însă e complicat să fii femeie într-un stat în care fetițele de 13 ani devin soții, în înțelesul cel mai patriarhal al termenului, adică sunt transferate din proprietatea tatălui în cea a soțului.

În timpul protestele recente din Iran, o femeie iraniană a fost surprinsă fluturând un hijab alb pe trotuarul unei străzi aglomerate din Mashhad. Care este semnificația acestui gest? Totodată, care sunt riscurile la care femeia s-a expus?

Aici cred că discuția poate fi ramificată. În primul rând, e uimitor și contraintuitiv cumva că vorbim de Mashad și nu de Teheran, Teheranul fiind un spațiu cu istoric protestatar consistent în timp ce Mashadul e un spațiu religios ultraconservator, într-un conflict latent cu Qom-ul considerat deja mult prea progresist pentru o parte din clerici. În al doilea rând, Iranul are o istorie vie a protestului, m-aș feri, însă să o numesc o cultură a protestului în parte pentru că  sintagma mi se pare aproximativă. În al treilea rând, și aici mi se pare esențialul, gestul femeii iraniene de a-și flutura hijab-ul nu este singular, el trebuie încadrat într-o istorie de peste 150 de ani de luptă constantă a femeilor iraniene cu patriarhatul religios. Sigur că gestul în sine este o metaforă cu o forță extraordinară: un hijab fluturat devine un steag alb al păcii. Femeia și-a riscat libertatea, ea fiind  reținută imediat; din câteva mențiuni pe twitter am înțeles că este încă reținută și se fac presiuni pentru eliberarea ei, însă, din păcate, nu pot să confirm această informație.

Dacă folosim sintagma „revoluție a femeilor”, atunci ea a început în 1905, a avut apoi ca punct central Revoluția Islamică, dar și momente intermediare, de pildă îmi amintesc niște fotografii spectaculoase de la o demonstrație în Teheran din 1943 care a fost, am spune, puternic feminizată. Există câteva imagine impresionante cu femei purtând pancarte cu mesaje de tipul:  trebuie să ne implicăm în politica acestei țări. Momentul care a schimbat în mod fundamental Iranul este, evident, anul 1979 prin răsturnarea monarhiei, detronarea sahului Mohammad Reza Pahlavi și înlocuirea formei de guvernământ cu o republică islamică. Au fost 18 luni de proteste continue în tot Iranul, cu toate clasele sociale implicate. Revoluția islamică a aparținut deopotrivă femeilor și bărbaților, țăranilor și studenților, elitei intelectuale, comuniștilor și liberalilor. Cu  o diferență importantă la nivel de percepție publică: doar femeile au fost nevoite să lupte și cu umilințele și reproșurile devenite recurente și anume că și-au abandonat părinții și copiii „pentru a face revoluție”.

Apoi au urmat protestele post-Revoluție, una dintre cele mai mari demonstrații având loc pe 8 martie 1979, împotriva impunerii hijab-ului. A fost o mobilizare uriașă atunci, studente și studenți, femei și bărbați cu cele mai diverse profesii și nivel de educație diferite au ieșit pe stradă pentru a se opune, cu lecția  revoluției învățată. Luptaseră pentru libertate și se treziseră cu impunerea hijab-ului. E anecdotică povestea unei fotografe care relatează cum un grup de asistente medicale au început să strige ceva de tipul: am vrut egalitate, vom purta hijab când bărbații vor fi și ei obligați să-l poarte.

Aș spune deci, fără a anula curajul uluitor al femeii care și-a scos hijab-ul, fără a bagateliza riscurile la care s-a expus sau a altera metafora în sine, că gestul ei continuă o istorie a luptei continue a femeilor iraniene.

În ce măsură putem afirma că gestul femeii devine un gest al posibilei revoluții iraniene?

În literatura de specialitate, există o sinonimie care pentru unii e perfectă, pentru alții e contestabilă: o revoluție presupune o schimbare de regim. Nu am formație de expert în domeniul relațiilor internaționale și evit să mă lansez în inferențe și, mai ales, în prognoze. Pe mine mă preocupă situația femeilor și modul în care putem genera solidaritate internațională. Am simțit că femeia iraniană este foarte singură și m-a revoltat îngrozitor. Brusc, imaginea acestei femei mi s-a părut de-a dreptul dezolantă.

În ceea ce privește contextul larg, Iranul tarversează o perioadă de maximă tensiune politică pentru că Ayatollahul Khamenei nu și-a numit un succesor și starea de sănătate i se deteriorează, iar în prezent clivajul este între cele două tabere clericale cu viziuni diferite: una moderată care îl susține pe actualul președinte, Hassan Rouhani, și el ayatollah și o altă tabără, cea conservatoare care îl susține pe Ebrahim Raisi, contracanditatul lui Rouhani la alegerile prezidențiale. Ebrahim Raisi este un fervent promotor al segregării în administrație declarând că în primăria din Teheran femeile trebuie să lucreze exclusiv alături de alte femei pentru a fi mai eficiente. În contrapartidă, Rouhani a suspendat concursul de angajare pentru locurile de muncă din sectorul public pentru a investiga discriminarea aparentă împotriva femeilor pe piața muncii pe  31 iulie 2016, însă m-aș feri să calific gestul drept o poziționare clară  a acestuia privind drepturile femeilor.

Cum a reacționat comunitatea internațională la gestul femeii iraniene? Cum vă explicați această lipsă de solidaritate?

Mă bucur că ați formulat această întrebare. Nu aș numi neapărat o lipsă de solidaritate, ci mai degrabă o formă de ignoranță. Am folosit, într-un alt text, ca termen comparativ campania #metoo știind că îmi asum niște riscuri de înțelege parțială a analogiei și că voi fi acuzată că nu am înțeles mizele reale ale campaniei. Nu aș vrea să minimalizez în vreun fel tot ce a însemnat #metoo, am scris și atunci despre acest lucru. E limpede că întreaga campanie a fost o autentică formă de curaj. Însă dacă hărțuirea s-a dovedit aproape ubicuă, prezentă în spații culturale diferite, în medii de lucru distincte de la universități la studiourile Hollywood – de altfel punctul de plecare – situația femeilor din Iran ne era profund străină. Adevărul e că nu putem să înțelegem integral ce trăiesc iranienele tocmai pentru că nu avem experiențe similare. M-aș fi așteptat la mai mult interes din partea organizațiilor feministe internaționale, a politicienelor care s-au erijat în voci ale feminismului, a activistelor și influencerilor. Nu am o altă explicație în afara de evitarea unui subiect complicat, cu implicații și ramificații geopolitice, dar vreau să cred că toată lumea a înțeles că a-ți scoate hijab-ul în Iran nu este o bagatelă, ci e o dovadă formidabilă de curaj.

Roxana Dumitrache/ Photo credit: Daniela Uleriu

Roxana Dumitrache/ Photo credit: Daniela Uleriu

Care sunt perspectivele și provocările pe care le identificați în Iran cu privire la respectarea drepturilor femeii în societate?

În contextul protestelor care se desfășoară acum în Iran, perspectiva reinstaurării monarhiei a apărut pe agenda unor protestatari. Sunt celebre imaginile din perioada 1941-1979 si cele post-1979 care arată două societăți antagonice. Femei fără văl, îmbrăcate în hainele șic ale vremii pe străzile unui Teheran cosmopolit versus imaginile femeilor cu hijab după Revoluția islamică. Reformele lui Mohammad Reza Pahlavi au schimbat în mod fundamental Iranul, iar viziunea pro-occidentală a acestuia a dus la extinderea drepturilor femeilor cărora li s-a interzis explicit  purtarea vălului și au fost încurajate să meargă la școală.  Doar că, dincolo de eventualele voci nostalgice, regimul monarhic a însemnat și decalaje sociale uriașe. Mi-e greu, deci, să cred că, dincolo de câteva voci atomizate, societatea iraniană își dorește întoarcerea la monarhie, chiar dacă era o perioadă, am spune noi, mult mai women-friendly. Nu aș subestima, însă, forța și anduranța unor femei și bărbați care au traversat 18 luni de proteste continue pentru a-și urmări cauza. Și care tocmai pentru că nu și-au atins atunci scopul, par să aibă resurse inepuizabile de energie, mobilizare și curaj.

Roxana Dumitrache a absolvit London School of Economics and Political Science și Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, ca șefă de promoție. A coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase și modului  în care segregarea socială se reflectă în arhitectura orașelor din Albania și Kosovo. În 2007, primește o bursă a Institutului Cultural Român și participă la un program al Russian and East European Institute, la Indiana University, Bloomington, SUA, cu o analiză a videogramelor  Revoluției Române din decembrie, 1989. În cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici și directive pentru statele membre, punând accentul pe egalitatea de șanse și nediscriminare. Scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educaţie şi segregarea de gen, violenţa împotriva femeilor şi a avut câteva poziţionări publice care au generat reacţii multiple, multe solidare, foarte multe critice, inclusiv un discurs – How Does a Feminist Pray?/Cum se roagă o feministă? în cadrul TEDx Bucharest Women of Now. A fost nominalizată de revista Timpul la categoria Omenii timpului – societatea civilă și la titlul de „Femeia anului 2016 pentru promovarea și apărarea drepturile femeilor”. În prezent, este coordonator de programe în cadrul Institutului Cultural Român.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu