Implicațiile conflictelor din Orient sunt cu certitudine majore asupra evoluției relațiilor diplomatice dintre SUA, Federația Rusă și Uniunea Europeană. Escaladarea tensiunilor din Siria produc puternice reverberaţii pe scena politică internaţională.

Cătălin Gomboș a locuit și a studiat în Orientul Mijlociu în anii ’90, iar în perioada 2003 – 2008 s-a aflat în repetate rânduri în regiune, în principal în Irak, în calitate de corespondent Radio România. Este absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității din București și al programului de masterat “Orientul Mijlociu – Limbi și Culturi în Contact” al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cu specializarea “Jihadul la salafiști”. A obținut mai multe premii și distincții, între care “Tânărul jurnalist al anului 2008”, acordat de Freedom House Romania, pentru reportaj scris, și Premiul Asociației Euro-Atlantice “Manfred Woerner” pentru corespondențe de război.

Cătălin Gomboș, jurnalist RRA, cu experienţă vastă în problematici legate de Orientul Mijlociu, a analizat o analiză amplă despre implicaţiile conflictelor din Orient, pornind de la provocările la adresa securităţii şi respectării drepturilor omului, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

fin

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, te rog să ne prezinți o imagine de ansamblu în legătură cu dinamica conflictelor din Orient. Care au fost cauzele care au generat escaladarea tensiunilor în acest spațiu geografic?

Cătălin Gomboș: În Orient există un număr uriaș de conflicte, unele în desfășurare, altele latente sau înghețate. Avem conflicte tribale, conflicte inter-etnice, inter-confesionale, ideologice, între națiuni, etc. Mozaicul despre care se vorbește în legătură cu Orientul – mozaicul de grupuri etnice și religioase – este, în realitate, mult mai complex, pentru că nici măcar aceste grupuri/grupări nu sunt compacte și nu acționează ca un monolit. Să îi luăm, de exemplu, pe kurzi – avem, în mare, grupările kurzilor din cele patru țări în care este concentrată această populație, Irak, Iran, Turcia și Siria, însă acestea pot fi foarte diferite ideologic (în Irak zona kurdă e dominată de două grupări care s-au aflat chiar și în război și există o a treia care le contestă pe ambele), iar acest lucru este valabil și pentru alte populații din regiune.

Mă voi referi, așadar, la ceea ce consider eu a fi principalele conflicte mari, cu ramificații în mai multe țări din regiune; ordinea pe care o aleg este întâmplătoare și nu reprezintă în niciun caz un clasament.

Primul dintre aceste conflicte este cel dintre Arabia Saudită și Iran, țări care poartă un virulent război al declarațiilor și, în același timp, sunt sau au fost implicate și în conflicte indirecte, prin interpuși (proxy wars). Avem de-a face cu două puteri regionale aflate în competiție, dar și cu două regimuri fundamental opuse – o republică teocratică și o monarhie fundamentalistă absolutistă. Nu trebuie ignorate, în acest context, rivalitatea dintre musulmanii șiiți și cei sunniți, aproape la fel de veche ca Islamul, sau cea dintre arabi și persani, însă ambele pot fi privite și separat, în afara conflictului iraniano-saudit care, de exemplu, a avut prea puțin de-a face cu războiul civil care a avut loc, la mijlocul anilor 2000, între șiiții și sunniții irakieni. Iranul caută să își consolideze prezența în regiune cu ajutorul minorităților șiite și deja are o sferă de influență formată din Irak, Siria și chiar și Liban, unde Hezbollahul este unul dintre principalii jucători. Arabia Saudită încearcă să contracareze această influență în întreaga regiune, iar în cadrul acestor eforturi se pot înscrie intervenția militară din Bahrein, din urmă cu câțiva ani, războiul din Yemen, episodul ciudat al demisiei și posibilei arestări a premierului libanez Rafiq Hariri, dar și ostilitatea saudită față de regimul de la Damasc – ostilitate tradusă inclusiv prin sprijinirea unor grupări de insurgenți.

Un alt mare conflict din Orient este cel care s-a văzut în perioada Primăverii Arabe, între forțele autoritare aflate la acea vreme la putere și contestatarii acestora. Rezultatele Primăverii Arabe au fost departe de așteptările celor care au ieșit atunci în stradă. Avem un singur caz de succes, cel al Tunisiei, și chiar și acolo continuă să fie probleme din cauza situației economice precare. Dincolo de Tunisia, Primăvara arabă a lăsat în urmă o serie de războaie (Siria, Yemen, Libia, chiar și Irakul) sau, cum este cazul Egiptului, regimuri cosmetizate prin schimbări la vârf. Marea schimbare adusă de Primăvara arabă o reprezintă dispariția unor regimuri dictatoriale, osificate, provenite în mare parte din mișcări anti-colonialiste, naționaliste și pro-socialiste, care asigurau, însă, un grad de stabilitate și predictibilitate. Am fost martori, la începutul deceniului, la descătușarea unor energii și apariția unor noi forțe și nu este încă, foarte clar, în ce direcție se va merge, care dintre acele forțe vor reuși să se impună în cele din urmă. Este clar, însă, că avem de-a face cu un nou Orient Mijlociu.

O moștenire a vechiului Orient – mă refer aici la Orientul post-belic – rămâne conflictul cu Israelul, chiar dacă acesta nu mai are demult amploarea pe care o avea în perioada războaielor arabo-israeline. Cauza palestiniană pare să fi obosit principalele puteri arabe, Arabia Saudită și Egiptul, în timp ce mai vechi susținători ai acesteia – Saddam Hussein sau Muammar Ghaddafi – au dispărut sau au probleme mult mai serioase, cum este cazul regimului sirian. Iranul, pe de altă parte, pare la fel de dispus ca întotdeauna să își asume rolul de adversar al Israelului atât direct, cât și prin interpuși ca Hezbollahul sau curtând grupări ca Hamasul. Teritoriile propriu-zise rămân tensionate și protestele palestinienilor și incidentele violente sunt frecvente, iar la nivelul străzii arabe cauza palestiniană continuă să fie importantă, chiar dacă este neglijată de guverne. Pe de altă parte, în ciuda faptului că s-a vorbit de mai multe ori în ultimii ani despre o nouă Intifadă, inclusiv atunci când președintele Trump a anunțat că intenționează să transfere ambasada americană la Ierusalim, aceasta nu s-a declanșat, astfel încât o deteriorare a situației pare mai plauzibilă fie în zona graniței cu Libanul, unde Hezbollahul continuă să se înarmeze, fie în Gaza – deși aici probabilitatea mi se pare ceva mai mică întrucât Hamasul pare conștient că nu are cum să câștige un război cu Israelul.

Un al patrulea conflict este cel cu islamiștii. Pe de o parte este vorba despre cei radicali, jihadiști gen cei din Statul Islamic și Al Qaida. Ambele grupări au arătat, în ultimii ani, că sunt capabile să reprezinte mai mult decât o amenințare teroristă și, dacă sunt ignorate, pot ocupa teritorii și forma entități cvasi-statale; acest lucru s-a văzut în Siria, Irak, Yemen și Libia. Înfrângerile recente suferite de extremiști nu înseamnă că amenințarea acestora a luat sfârșit, mai ales că instabilitatea din Orient le creează un mediu ideal pentru a supraviețui și a se dezvolta – și vedem că nici măcar state relativ stabile, cu forțe de securitate puternice, cum este Egiptul, nu reușesc să pună capăt insurecțiilor jihadiste. Mai există, însă, și așa numiții islamiști moderați, cum sunt Frații Musulmani, care afirmă că preferă o abordare politică. Și aceștia sunt percepuți, însă, ca o amenințare serioasă indiferent dacă vorbim de regimul militar din Egipt, de cel sirian – care este, teoretic, laic – sau de cel saudit, al fundamentaliștilor wahabbi. Acești islamiști au apărut cu zeci de ani înaintea jihadiștilor și continuă să reziste în ciuda eforturilor întreprinse pentru a-i elimina. Nu trebuie ignorat nici faptul că, de-a lungul timpului, și ei au recurs la violență sau au dat naștere unor grupări armate radicale.

În sfârșit, un al cincilea conflict important pe care îl văd în Orient la ora actuală îi are în centru pe kurzi. PKK-ul poartă, deja, o campanie armată împotriva Turciei, care are o relație foarte tensionată și cu kurzii sirieni. Aceștia din urmă au reușit să își formeze un cvasi-stat la care nu cred că vor renunța de bună voie, dar care, totodată, nu va fi acceptat de puterile regionale. Kurzii irakieni, pe de altă parte, au avut momente tensionate cu guvernul de la Baghdad și nici acolo problemele nu se vor rezolva atât timp cât Kirkukul și petrolul din zona acestuia vor continua să fie disputate.

În ceea ce privește cauzele care au generat tensiunile din Orient, acestea sunt multiple și, în unele cazuri, extrem de vechi – martiriul imamului Hussein, în secolul al VII-lea, de exemplu, este folosit până în ziua de azi de șiiți pentru a se mobiliza, dar și pentru a justifica excese comise împotriva sunniților. Declarația Balfour sau acordul Sykes-Picot, ambele din prima parte a secolului XX, au avut consecințe care încă se resimt. Ceva mai aproape de noi, printre cauzele actualelor conflicte din Orient aș vedea eșecul regimurilor laice dintr-o serie de țări arabe de a rezolva probleme sociale, ceea ce a dus la nemulțumiri în cadrul unor pături tot mai mari ale populației și la o mai mare deschidere către mesajul islamiștilor. Primul război american din Golf și înființarea de baze în Arabia Saudită i-a oferit lui Osama bin Laden un casus belli, iar invazia din 2003 și ocupația care a urmat i-au dat lui Abu Musab al-Zarqawi războiul de care avea nevoie; gruparea lui Zarqawi a devenit,  ulterior, actualul Stat Islamic. Explozia Statului Islamic poate că nu ar fi avut loc dacă Statele Unite nu s-ar fi retras din Irak, ceea ce a dus la amplificarea tensiunilor dintre șiiți și sunniți și la o deteriorare a situației de securitate care le-a permis extremiștilor să organizeze evadările în masă în urma cărora și-au refăcut organizația. Reacția foarte palidă a Occidentului în cazul războiului civil sirian, chiar și atunci când au fost folosite arme chimice, a facilitat dezastrul care este acum în Siria. Tot legat de Siria, izbucnirea războiului a fost asociată și cu încălzirea globală – aceasta a cauzat, la mijlocul anilor 2000, cea mai severă secetă din ultimii 900 de ani, a devastat terenurile agricole, a forțat milioane de persoane să emigreze către orașe, iar acest lucru a creat tensiuni care au explodat în 2011. Problemele politice ale lui Recep Tayyip Erdogan au contribuit decisiv la colapsul negocierilor de pace cu PKK și reluarea conflictului din regiunea kurdă, iar ascensiunea lui Muhammad bin Salman în Arabia Saudită a dus regatul către o politică mai puțin prudentă decât până acum, după cum se vede în Yemen sau chiar și în Liban. Acestea sunt, însă, doar câteva dintre cauzele situației din Orient; ele sunt mult mai multe și nu cred că am putea face vreodată o listă exhaustivă sau unanim aprobată de experți.

Care sunt actorii care au câștigat cel mai mult de pe urma acestor conflicte? Cine a avut de pierdut?

Iranul este, până acum, marele câștigător al conflictelor care au avut loc în Orient începând cu 2003. De la izolarea în care s-a aflat în anii de început ai Republicii Islamice, Iranul a ajuns acum o putere regională: prin partide politice, lideri religioși și miliții șiite exercită o influență enormă în Irak, țară cu care a purtat un război devastator în anii ’80; l-a ajutat pe aliatul său Assad să se mențină la putere în Siria; un alt aliat, Hezbollahul, nu a fost niciodată în istoria sa atât de puternic cum este acum. Dincolo de aceste trei țări, influența Iranului se face simțită și în Yemen și în Afghanistan, chiar și în Golful Persic – în mod tradițional un bastion al monarhiilor sunnite și al Statelor Unite – unde are o bună relație cu Qatarul și a fost acuzat că ar influența comunitățile șiite din Bahrein și Arabia Saudită.

Un alt mare câștigător al acestor conflicte, mai exact al celui sirian, este Rusia, care a reușit să proiecteze imaginea de putere globală pe care și-o dorește Vladimir Putin și să întoarcă războiul civil, împreună cu Iranul, în favoarea lui Bașar al-Assad. Dintre actorii non-statali, Hezbollahul a avut o evoluție spectaculoasă – după ce a reușit să țină piept Israelului și să devină un actor cheie al politicii libaneze, s-a transformat, prin intervenția din Siria, într-o putere regională; în cazul acestei grupări, însă, lucrurile sunt un pic mai nuanțate pentru că, luptându-se cu forțele sunnite anti-Assad, a pierdut imaginea foarte bună pe care o dobândise printre arabi. Extremismul musulman, ca fenomen, este de asemenea unul dintre câștigătorii conflictelor recente din Orient, chiar dacă, de curând, Statul Islamic  și-a pierdut pseudo-califatul.

Cel mai mult de pierdut au avut din aceste conflicte țările afectate de război și populațiile lor: avem sute de mii de morți în Siria, Irak, Yemen și Libia, milioane de refugiați, numeroase orașe complet distruse. Avem populații întregi care au fost traumatizate, milioanele de oameni care au trăit sub Statul Islamic, milioanele din orașele asediate și bombardate, milioanele afectate de foamete, minoritățile – gen yazidi – care au fost victime ale crimelor împotriva umanității. Putem spune că au avut de pierdut și toate acele forțe care, în perioada Primăverii Arabe, au crezut că în Orient a venit momentul instaurării democrațiilor liberale. Qatarul, care a încercat să devină o putere regională mizând pe Primăvara Arabă și pe grupări ca Frații Musulmani a avut, de asemenea de pierdut, însă nici Arabia Saudită – cea care a izolat Qatarul – nu poate spune că este unul dintre câștigătorii conflictelor din ultimii ani. Turcia a avut, de asemenea, de pierdut și nu mă refer, aici, doar la eșecul politicii de neo-otomanism și zero probleme cu vecinii de dinainte de războiul din Siria; evoluțiile politice și stilul de guvernare de la Ankara, diferențele tot mai accentuate de valori față de Occident, o îndepărtează de Europa, spre care tindea în urmă cu câțiva ani, și o apropie de Orient.

Care sunt principalele derapaje pe care le identifici în raport cu situația garantării drepturilor omului în Orient?

Cred că este destul de greu să vorbim despre respectarea drepturilor omului în Orient în ultimii ani. Comunitatea internațională și guvernele din regiune au fost incapabile să apere populațiile de excesele diferitelor grupări armate – fie că ne referim aici la jihadiștii Statului Islamic, la diferitele miliții șiite sau chiar și la crimele comise, ca răzbunare, de victime. Chiar și actorii statali s-au făcut vinovați de încălcări repetate ale drepturilor omului. Foametea din Yemen este cauzată de blocada coaliției coordonate de Arabia Saudită, în Siria guvernul a recurs la arme chimice, aviația de război rusă a fost acuzată că a bombardat în repetate rânduri spitale, presa a scris că în Irak armata a fost implicată în execuții sumare, în Egipt s-a deschis focul împotriva mulțimii și, ulterior, Abdel Fattah al-Sissi și-a consolidat puterea prin valuri masive de arestări care i-au vizat atât pe islamiști, cât și pe neo-liberali, iar lista poate să continue.

Și m-am referit doar la situații de criză; dincolo de acestea, însă, nicio țară din regiune nu excelează în ceea ce privește drepturile omului. Este concludent faptul că în niciuna dintre țările din regiune nu a fost abolită pedeapsa capitală, iar câteva dintre ele – Iranul, Arabia Saudită, Irakul, chiar și Egiptul – sunt de ani buni în fruntea clasamentelor cu cel mai mare număr de execuții, fiind depășite doar de China. În întreg Orientul avem de-a face cu regimuri autoritare sau chiar dictatoriale, cu excepția Tunisiei și a Libanului, dar să nu uităm, în al doilea caz, că acolo se află și fieful Hezboallahului.

Care sunt provocările la adresa securității care pot pune în pericol funcționarea statelor din Orient?

Există provocări externe și interne. Cele externe sunt date, în primul rând, de ambițiile puterilor regionale și globale; dintre acestea, aș atrage în primul rând atenția, din nou, asupra Iranului și Arabiei Saudite, al căror conflict poate destabiliza și mai tare regiunea. Grupările extremiste musulmane reprezintă atât o provocare externă, dat fiind că s-au globalizat încă de la apariția Al Qaida, cât și internă, având în vedere capacitatea lor de a găsi adepți în mai toate țările din regiune. Problemele sociale – sărăcie, rată ridicată a șomajului în rândul tinerilor – pot, de asemenea, să destabilizeze statele din regiune și avem numeroase exemple în ultimii ani care demonstrează acest lucru. O anume osificare a regimurilor și refuzul de a face reforme politice nu au cum să nu afecteze, pe termen mediu și lung, stabilitatea regimurilor din regiune, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume în care nimeni nu mai este izolat, informația nu mai poate fi blocată așa de ușor, iar oamenii nu pot fi împiedicați să comunice între ei.

Care este interesul SUA și Federației Ruse în regiune?

Nicio putere cu ambiții globale nu poate ignora două aspecte cheie legate de Orient – enormele rezerve de hidrocarburi ale regiunii și poziția sa strategică, între Europa, Asia și Africa. Dincolo de aceste aspecte evidente, cred că Statele Unite nu își pot pune problema abandonării sau ignorării Orientului atât timp cât încă mai sunt implicate în așa-numitul război global împotriva terorismului, pentru că istoria a arătat, deja, în două ocazii recente ce se poate întâmpla: abandonarea Afghanistanului după retragerea sovietică a contribuit la succesul talibanilor și Al Qaida, în timp ce retragerea din Irak a contribuit la apariția Statului Islamic, ceea ce i-a forțat pe americani să revină. Criza refugiaților a oferit, de asemenea, o lecție importantă cu privire la ce se poate întâmpla atunci când doar o țară, și nu o întreagă regiune, este abandonată. În ceea ce privește Rusia, dincolo de recâștigarea prestigiului de mare putere, util și pentru că îl ajută pe Putin să își consolideze puterea acasă, contează și faptul că își păstrează, prin bazele din Siria, o ieșire la Mediterană.

Care sunt măsurile pe care le considerați necesare pentru rezolvarea pe termen lung a conflictelor și tensiunilor din Orient?

Orientul Mijlociu este atât de complicat încât nu știu dacă există vreo formulă care să garanteze reglementarea conflictelor din regiune: gândiți-vă doar la faptul că a trecut aproape un sfert de secol de când Yasser Arafat, Shimon Peres și Yitzak Rabin au luat premiul Nobel pentru pace și încă nu avem o reglementare a conflictului israeliano-palestinian.

Cred că, în primul rând, ar trebui rezolvate cumva problemele sociale pentru că sărăcia, șomajul, marginalizarea creează pături întregi ale societății dispuse să asculte mesajul extremiștilor și care nu au foarte multe de pierdut. Ar fi, de asemenea, necesară o modernizare a societății și a mentalităților – iar aici mă refer la depășirea sistemului tribal și patriarhal, dar și la o laicizare văzută în sensul împingerii religiei către un spațiu strict privat. Un alt pas necesar este eliminarea autoritarismului din regiune și democratizarea societăților. Nimic din toate acestea nu se poate realiza fără o dezvoltare economică serioasă, iar aceasta nu poate fi adusă doar de petrol și turism. Comunitatea internațională trebuie să fie și ea interesată sincer de progresul Orientului, fără a face compromisuri dictate de interese, iar aici mă refer mai ales la Occident, care a trecut cu vederea excesele dictaturilor pentru că acolo era petrol, sau piețe mari de desfacere – inclusiv pentru armament – sau, mai recent, pentru că s-a temut de jihadiști și de refugiați. Bineînțeles, pe termen lung ar trebui ca Orientul să nu mai fie privit ca o regiune care trebuie să se afle sub controlul sau în sfera de influență a unor puteri regionale sau globale, o pradă pentru imperii.

Cum s-ar putea realiza cele de mai sus? Aici, deja, este mult mai greu să ajungem la un răspuns; cred că, oricum, astfel de reforme pot avea loc doar pe termen lung, pentru că au fost și încercări de modernizare – am avut chiar salturi spectaculoase în anii 60, 70 și 80 – au fost și alegeri libere, în Algeria, care au dus la război civil, a fost și democrație, în Irak, iar acel stat “democratic” aproape că s-a prăbușit după ce americanii nu au mai fost acolo să scoată castanele din foc, a fost și laicizare, în Siria, unde în prezent aproape toate grupările rebele sunt islamiste, iar regimul a supraviețuit grație sprijinului unor miliții religioase, iar exemplele pot continua.

Ca sa concluzionez, sunt greu de găsit soluții pentru o regiune care este greu de înțeles și care te poate surprinde și bulversa chiar și după ce ai studiat-o zeci de ani. Nu este deloc întâmplător faptul că în regiune s-a încetățenit o expresie pe care o aud, mai devreme sau mai târziu, spusă pe un ton vessel/îngăduitor/fatalist, cam toți cei care se miră de ce găsesc și văd acolo: “welcome to the Middle East”.

 

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu