În lucrarea Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de ţări (Polirom, 2000), Arend Lijphart a comparat modelul democrației consensualiste (consociaţionale) cu modelul democrației majoritariste. Pentru Lijpahrt, aspectul consensualist sau majoritarist este construit în raport cu dimensiunea executiv-partide, respectiv dimensiunea federal-unitară.

Arend Lijphart, profesor emerit de științe politice la Universitatea din California din Statele Unite şi unul dintre cei mai influenţi politologi din lume la ora actuală, descrie modelele democraţiilor consociaţionale din Europa, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Lijphart

Read the English version here.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt condițiile societale care favorizează apariţia democrațiilor consociaţionale?

Arend Lijphart: Democrația consociaţională poate fi definită prin patru caracteristici de bază: (1) împărțirea puterii in cadrul guvernelor prin includerea reprezentanților din toate grupurile lingvistice și religioase importante, (2) autonomia culturală a acestor grupuri, (3) proporționalitatea în reprezentarea politică și în numirea în funcții publice și (4) un drept de veto al minorităților cu privire la drepturile fundamentale şi autonomia lor. Acest model de democrație este deosebit de adecvat și, de fapt, chiar necesar, pentru societățile în cadrul cărora populaţia este fragmentată în segmente separate. Există o serie de condiții care favorizează stabilirea democrației consociaționale în aceste societăți. Una dintre condiţii este ca fragmentarea populaţiei să se realizeze în segmente minoritare, fără să fie împărțite într-un segment majoritar și unul sau mai multe segmente minoritare; motivul fiind acela că majoritatea dispune un stimulent puternic de a dori să se autodefinească singură, în loc să fie împreună cu minoritatea sau minoritățile. O altă condiţie prevede ca segmentele să fie aproximativ egale din punct de vedere socio-economic; în caz contrar segmentele mai puțin avantajate tind să se simtă discriminate, în timp ce segmentele cele mai avantajate simt că se profită de ele.

Care sunt societățile plurale din spațiul european care au adoptat acest model?

Între 1945 și aproximativ 1970, principalele exemple de democrație consociaţională în Europa au fost Austria, Belgia, Olanda și Elveția. În Austria și Olanda, democrația consociaţională a reușit să reducă tensiunile și conflictele dintre diferitele segmente ale populației. Ca rezultat, aceste două țări s-au îndepărtat de modelul consociațional spre un model mai majoritar. Belgia și Elveția sunt acum singurele țări care pot fi numite complet consociaţionale. Cel mai important exemplu al democrației consociaționale în Europa de azi nu este o țară, ci Uniunea Europeană, care poate fi numită un exemplu extrem de consociaționalism: (1) toate statele membre sunt reprezentate în organele de conducere; (2) statele membre continuă să fie puternice și foarte autonome; (3) proporționalitatea este regula de bază pentru alegerile pentru Parlamentul European; (4) toate deciziile importante necesită aprobarea unanimă a statelor membre, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru are o putere de veto.

În ce măsură aceste societăți dispun de un nivel ridicat de proporționalitate și autonomie segmentată?

În toate cele patru țări menționate anterior, a existat un nivel ridicat de proporționalitate și autonomie segmentată. De asemenea, după cum am menționat mai sus, aceste caracteristici se află în declin în Austria și Olanda, dar continuă să se manifeste în Belgia și Elveția – și, desigur, și în Uniunea Europeană.

Care este nivelul de fragmentare a societăților europene care au adoptat modelul democrației consocițaionale?

Deși consociaționalismul a supraviețuit în Elveția, tensiunile din societatea elvețiană au devenit mai puțin pronunțate. În Belgia, totuși, în special diviziunea lingvistică este foarte pronunţată, în măsura în care există o puternică mișcare în Flandra de a se separa de Belgia și de a forma un stat flamand independent. În Uniunea Europeană, cu multe limbi diferite și, de asemenea, cu niveluri inegale de bogăție, contrastele sunt foarte clare.

Raportându-vă la modelul democrației consociaționale, care sunt asemănările și diferențele pe care le identificați între Europa de Vest și Europa de Est?

Nu văd nici un exemplu de democrație consociațională în Europa de Est, iar pentru că există doar două exemple de țări relativ mici în Europa de Vest, în realitate nu există diferențe majore în acest sens între Europa de Vest și Europa de Est.

Care sunt provocările cu care se confruntă astăzi democrația consociațională în spațiul european?

În Belgia, deși sistemul consociațional este absolut necesar, nu este deloc sigur dacă va fi suficient pentru menținerea unităţii teritoriale. În Uniunea Europeană, problema este diferită. Criticii democrației consociaționale au susținut adesea că împărțirea puterii și dreptul de veto al minorităților determină un ritm lent și ineficient al guvernării. Nu sunt de acord cu această critică, deoarece există multe exemple, precum cele pe care le-am menţionat, care au funcționat foarte bine. Dar, în Uniunea Europeană, există într-adevăr o problemă privind modul lent şi greoi de luare a deciziilor, ceea ce face dificilă luarea deciziilor. Prin urmare, fără a renunța la principiile consociaționale de bază, o provocare majoră pentru Uniunea Europeană va fi să adapteze normele și instituțiile sale pentru a deveni mai eficace.

 

Tags: , , , , ,