În anii trecuţi se vorbea frecvent despre adoptarea de către România a monedei euro, adeseori această trecere fiind considerată chiar un obiectiv de ţară. Dar cât de pregătită este de fapt România pentru a adopta moneda unică europeană şi înspre ce se îndreaptă Bucureştiul, în condiţiile în care politica monetară europeană este tot mai frecvent pusă sub semnul întrebării chiar în vestul Europei?

Gabriela Creţu, senatoare aleasă în Circumscripţia electorală nr. 39 Vaslui pe listele Partidului Social Democrat şi președinta Comisiei pentru afaceri europene a Senatului României, a oferit mai multe răspunsuri pe această temă complexă şi de maxim interes pentru România, ca stat membru al UE, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

unnamed (1)

Vladimir-Adrian Costea: În plin proces de reflecție privind reformarea UE, cum vedeți dumneavoastră viitorul zonei euro? Ce trebuie să facă UE pentru a înlătura decalajul de dezvoltare economică dintre economiile occidentale și economiile emergente?

Gabriela Creţu: Cred că întrebarea ascunde adevărul. “Zona euro” nu este formată din statele occidentale foarte avansate, în opoziție cu statele în curs de dezvoltare ale Uniunii, care nu utilizează încă euro. Problema care sare în ochi și reprezintă o cauză a disfuncțiilor existente este tocmai marele decalaj existent în zona euro și crescânda inegalitate din zonă, atât între state cât și în interiorul  societăților respective.

Această inegalitate este alimentată tocmai de modul în care a fost proiectat și funcționează sistemul monetar european. Euro este o monedă comună, nu este o monedă unică. Piața internă este principala realizare a Uniunii. Gradul de integrare al economiilor este din ce în ce mai mare, economia europeană e aproape fără granițe; în schimb,  nu există nici un mecanism de mutualizare a  riscurilor economice. Indicatorii sunt naționali, cu „granițe”, ca și cum statele ar fi păstrat instrumentele de intervenție și nu ar fi pus în comun sau cedat instituțiilor europene numeroase atribute. Consecința este aceea că euro are funcția unui burete care absoarbe plus valoarea de la margini spre centru, dinspre economiile cotate cu un risc mai mare, spre cele cotate cu risc redus, adâncind decalajele existente.

Sistemul monetar trebuie să fie reformat sau Uniunea nu va mai fi deloc pentru că tensiunile dintre state vor crește permanent, chiar dacă explicația tensiunilor nu va fi aceasta. Noi susținem acest proces. Susținerea se traduce în numeroase opinii și documente de poziție pe care le-am trimis instituțiilor europene direct implicate în acest proces. Am exprimat un acord de principiu cu reformele propuse de Comisia Europeană și de Parlamentul European dar avem câteva linii roșii. Respingem ideea  unei arhitecturi bugetare cu un buget separat al zonei euro atrăgând atenția că asta ar însemna cel puțin două lucruri subminante pentru Uniune în general. Ar fi o ameninţare la adresa politicilor tradiţionale, Politica Agricolă Comună şi Politica de Coeziune; s-ar adânci astfel și mai mult  decalajele existente ca și divergenţele economice și politice dintre statele membre. Bugetul separat ar fi la pachet cu formalizarea Eurogrupului și crearea mecanismelor decizionale proprii, ceea ce ar echivala cu instituirea scenariului „cercurile concentrice”, formulă respinsă explicit nu doar de către cei care ar fi excluși de la procesul decizional, ci chiar de președintele Comisiei Europene.

Care sunt avantajele și dezavantajele pe care le generează politicile de austeritate? Dar politicile sociale?

Austeritatea publică a fost rezultatul și condiția dezmățului privat, nu cauzată de omul de rând. Să nu creăm confuzii! Criza economico-financiară din 2007-2008 nu a fost generată  de acțiunea statelor sau de sectorul public, ci de cel privat. Statele au intervenit, utilizând bani și garanții publice pentru a salva sistemul financiar bancar. Cele 20 de miliarde de la FMI, împrumutate în 2009, ca și tăierile de salarii din 2010 au reprezentat contribuția publică și personală a României la salvarea băncilor și stoparea panicii.

Chiar și teoretic, austeritatea, „strânsul curelei”, este o nepermisă extrapolare la macroeconomie a analizei microeconomice. Ceea ce o gospodină face atunci când drămuiește venitul limitat evitând toate cheltuielile ce pot fi evitate nu e aplicabil economiei în general decât cu efecte distructive.

La nivel macroeconomic, cheltuiala cuiva este venitul altcuiva! Dacă unul nu cheltuie, altul nu câștigă! Dacă reducem general cheltuielile nu ne putem aștepta decât la o accentuare a recesiunii. Într-o țară ca România, întreprinderile mici și mijlocii depind de cheltuielile publice în mare măsură; cetățenii, care au venituri mici, depind pe servicii publice bune și extinse – educație, transport, sănătate, cultură. Drept urmare, bugetul – investițiile și consumul publice – reprezintă un   instrument principal de intervenție și bună funcționare a economiei  vieții oamenilor.

Nu mă număr printre cei care fetișizează deficitul bugetar mic cu orice preț. Trebuie să acționăm responsabil în raport cu normele financiare dar și responsabil față de viitorul țării. Depinde de conjunctură. În lumea actuală, economia privată este finanțată în principal prin credit. Și dezvoltarea serviciilor publice poate fi finanțată prin credit, de ce nu!? Deficitul nu este în sine un rău. Depinde de obiectivele pentru care este utilizat și de eficiența și responsabilitatea realizării lor. Politica de austeritate promovată de dreapta, mai pretutindeni, a fost și este o politică de menținere a status quo-ului. Cei bogați rămân bogați, cei săraci, săraci iar decalajele, cum sunt! Și mai are o intenție mărturisită – reducerea capacității statelor/ponderii sectorului public, în beneficiul celui privat. Pentru acesta, austeritatea nu este o normă de comportament.

Întrebarea despre politicile sociale nu o înțeleg nici măcar când vine de la cei care ignoră că economia și statele există pentru ca oamenii să trăiască în bunăstare, pace și să-și poată dezvolta personalitatea, nu viceversa!

Juridic, trăim în Uniunea Europeană,  organizată ca o economie socială de piață, și în România, unde Articolul 1 din Constituție prevede caracterul social al statului. Practic, trăim într-o societate puternic polarizată economic, cu inegalități mari, care are absolută nevoie de politici sociale, pentru ca să-și mențină coeziunea internă și asigure nu doar dezvoltarea, ci chiar supraviețuirea. Și nu are! Nu le are suficient. Avem cele mai mici cheltuieli sociale (procentual vorbind) din Uniune, deși avem cele mai mari nevoi.

Dacă  vrem să păstrăm Uniunea, ceea ce se presupune că ne dorim, convergența socială  – în planul bunăstării și dezvoltării umane – și cea teritorială, a fiecărei regiuni în parte, sunt condiții sine qua non. Sunt obligatorii. Sunt înscrise în Tratate. Inclusiv coeziunea teritorială, cea care garantează că nu suntem înșelați de mediile statistice; ele  pot sugera o situație rezonabilă într-o țară formată dintr-o singură regiune superbogată și alte cinci foarte sărace.

Cum se raportează România la discuțiile privind reforma zonei euro? Care sunt interesele și obiectivele strategice ale României în vederea aderării la moneda comună a UE? Care sunt provocările pe care România trebuie să le depășească până în momentul aderării? Dar după aderare?

România participă la întreaga dezbatere atât cât participă, în general, la subiectele numite “europene”, adică nu destul! Comisia pe care o prezidez urmărește atent ceea ce se întâmplă la nivel european, în capitalele importante și în țară.

Am organizat împreună cu academicianul Daniel Dăianu una dintre cele mai serioase conferințe în această privință; majoritatea decidenților instituționali au fost implicați. Doar Banca Națională a României ne-a făcut concurență autentică în găzduirea unor evenimente publice pe această temă. Guvernul are obligația nu doar să discute problema, ci să elaboreze și aplice politicile adecvate atingerii obiectivului. Și nu este deloc ușor! Este mai complicat decât simpla mobilizare a voinței politice.

Ipoteza clasică a convergenței era una a creșterii nelimitate, în care cei rămași în urmă se străduie să crească mai repede. Avem calcule pentru România; creșterea economică constantă alimentează optimismul; suntem la 59% din media europeană, ceea ce reprezintă un progres față de momentul aderării; la ritmul mediu de creștere înregistrat, în 27 de ani am atinge media statelor din Zona Euro iar în 13 ani, 75% din nivelul acesteia, conform studiului realizat sub coordonarea lui Daniel Dăianu, căruia țin să-i mulțumesc pentru toate cercetările făcute; ne sunt foarte utile în înțelegerea fenomenului și fundamentarea pozițiilor.

Indicatorul utilizat în mod obișnuit drept măsură a convergenței este Produsul Intern Brut, un indicator global al veniturilor obținute în România, nu însă (doar) de cetățenii români sau firmele cu capital românesc; este un indicator anual, eventual urmărit la paritatea puterii de cumpărare; el se raportează la numărul de locuitori și se obține media.

Distribuția rezultatelor economice nu a fost considerată o temă serioasă pentru gândirea economică dominantă. Averea națională este ignorată și ea deși influențează substanțial comportamentul economic.

Analizând structura veniturilor, vedem altceva; convergența  profiturilor este excelentă; suntem la peste 80% din media europeană; veniturile gospodăriilor, în schimb, sunt doar undeva, la 32%. La nivel regional, regiunea capitalei a crescut de 2,9 ori în ultimii 15 ani dar regiunea Nord Est, doar de 1,7 ori; și erau inegale din start. În aceste condiții, efectele adoptării euro ar fi și ele diferit resimțite de fiecare.

Creșterea, până recent cel puțin, a fost puternic divergentă! Cincimea de sus câștigă în România de peste 8 ori mai mult decât cea de jos; dacă am analiza și distribuția în cazul cincimii de sus am vedea cât de relativă e bogăția „bogaților”, veniturile mari fiind concentrate probabil la primul procent din populație. La fel, profiturile mari sunt la corporații (cele mai multe cu capital străin) și mici la IMM-uri. Dar cea mai mare divergență este cea dintre muncă și capital. Din PIB-ul României, circa o treime se duce la muncă (salarii) iar restul de două treimi remunerează capitalul; situația este răsturnată față de statul bunăstării, la care visăm. În plus, trei milioane de români care lucrează în alte state contribuie la PIB-ul altora.

Reformele structurale, însoțite de privatizări permanente, adesea pur ideologice, au transferat patrimoniul din zona publică în cea privată, permițând concentrarea activelor în această zonă (a cetățenilor și firmelor  românești sau străine). Veniturile viitoare depind însă de activele deținute de stat.  Avuția unei națiuni, ca și cea a unei persoane, joacă și un rol de „stabilizare automată”. Mai amintim  și politica de tăiere a contribuțiilor și reducere a taxelor care a făcut stabilizatorii automați clasici din ce în ce mai fragili iar capacitatea de intervenție a statului din ce în ce mai mică; limitarea deficitelor prin regulile guvernanței și propria politică fiscală au multiplicat slăbiciunea.

Depășirea acestei stări de fapt este adevărata provocare internă! Odată cu adaptarea la noile realități, la a patra revoluție industrială, la modificările climatice…

În ce condiții România va deveni capabilă să adere la zona euro? Care sunt perspectivele temporale pe care le identificați cu privire la aderarea la zona euro?

În 2005, România a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană având euro inclus în pachet. Nu avem derogare permanentă, ci doar o perioadă de tranziție pentru a ne rezolva problemele și îndeplini criteriile. La acel moment însă, euro nu fusese supus testului crizei iar limitările monedei comune nu erau evidente deși suspiciuni fuseseră formulate. Acum suntem conștienți că este un mecanism care a fost destinat să producă bunăstare și unitate dar care s-a dovedit a produce divergență și dezbinare între state!

România trebuie să se dezvolte, să realizeze convergența cu celelalte state membre precum și convergența  internă, reducând inegalitățile sociale și teritoriale. Dar nu mai este suficient!

Ați formulat corect întrebarea și miza adoptării. Nu e vorba dacă, nu este când, ci este în ce condiții, cum vom face acest pas

Este obligatoriu acum ca la nivel european să ne alăturăm celor care vor să relanseze pe noi baze Uniunea, înlocuind moneda comună, ale cărei efecte divergente trebuie admise, cu o autentică monedă unică. Mai înseamnă o modificare a criteriilor actuale de convergență, evaluarea efectelor Tratatului de Guvernanță, înlocuirea politicilor de austeritate cu o politică susținută de creștere care să aibă și instrumentele adecvate – un fond de solidaritate și stabilizare, pe lângă fondurile de coeziune care trebuie menținute și utilizate eficient, inclusiv pentru finanțarea unor politici industriale. Esențială rămâne emiterea unor obligațiuni europene (bonduri) pentru a ieși din cercul vicios în care statele se împrumută într-o monedă asupra căreia nu dețin controlul; și o Bancă Centrală Europeană adevărată, ale cărei funcții să depășească pe cea unică actuală – țintirea inflației.

În interior, investiția în educație, inclusiv prin susținerea  unor politici europene în domeniu. Acestea ar fi importante măcar din două rațiuni. Pe de o parte, ar compensa efectele negative duble ale migrației forței de muncă, în special calificate – cheltuim să o formăm și pierdem pentru că nu returnează societății investiția făcută – și ar diminua tensiunile dintre statele membre pe această temă. Pe de altă parte, ținând cont de rapiditatea cu care se construiește economia digitală și extinde robotizarea, putem preveni ca societatea noastră să se transforme într-o barbarie high tech. Aduc aici argumente economice, pe lângă cel esențial, al plasării omului în centrul politicilor. La nivel național, avem încă o mare problemă de capacitate; nu doar administrativă, în majoritatea domeniilor; ea excede, cu certitudine, efectele negative ale corupției de care vorbim atât. Și este mai gravă decât mereu producătoarele de nemulțumiri infrastructuri de transport.

Bunurile publice și interesul public trebuiesc reinventate, în paralel cu dezvoltarea altor forme de activități economice decât cele ghidate de maximizarea profitului. Rolul economiei sociale, cooperatiste, și al capacității oamenilor de a produce prin asociere bunurile de care au nevoie trebuie recunoscut și sprijinit. Trebuie să ne dezvoltăm, nu doar să creștem! E cu totul altceva!

Nu vreau să înțelegeți că aș susține că doar unele dintre măsurile europene produc divergență și ar trebui schimbate. Noi înșine ne îndepărtăm de obiectivul convergenței  prin politica fiscală, în primul rând, și prin slăbiciunile celei de protecția mediului, în al doilea. Sistemul actual de impozitare produce inegalități și delegitimează statul, prin îndepărtarea majorității cetățenilor de politică. El trebuie înlocuit. Trebuie învins egoismul clasei dominante și făcute reforme pentru oameni, nu doar pentru piețe.

Cum se va resimți aderarea României la zona euro în rândul cetățenilor? Cum va fi afectată încrederea în UE?

Dacă măcar o parte din schimbările sugerate mai sus vor deveni realitate, vom fi într-o societate diferită, în care  românii, împreună cu toți europenii, vor acorda o meritată încredere Uniunii Europene și politicilor sale, ca și guvernelor lor!

În cazul în care, din rațiuni geopolitice și nu de dezvoltare, vom adopta un euro rău construit fără a fi pregătiți autentic, probabil că vom supraviețui. Dar diferența dintre așteptări și realități va fi mare…

unnamed (2)

EU-RO, EURO, 5 scenarii pentru o viitoare decizie

România – Uniunea Europeană. Raportul parte/întreg și viitorul

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu