Atentatele teroriste din ultimii ani reprezintă cea mai recentă dovadă a faptului că terorismul în secolul XXI este un fenomen care, fără a se fi modificat esenţial sub aspectul caracteristicilor sale fundamentale, cunoaşte o creştere nemaivăzută în magnitudine. Este nevoie de noi abordări faţă de mediul de securitate pentru a face faţă unui fenomen de o asemenea intensitate şi cu multiple manifestări?

Bogdan Ştefanachi, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a analizat perspectivele privind securitatea europeană în raport cu ameninţarea terorismului, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

 DSC_4597-1-e1517784879458

Vladimir Adrian Costea: Nevoia protejării cetăţenilor europeni a devenit stringentă în contextul diversificării atacurilor teroriste în ultimii ani. Pornind de la acest context, vă rog să ne spuneți care este paradigma în care este definită noua cultură de securitate în spațiul european.

Bogdan Ştefanachi: Abordarea securității în spațiul european trebuie să depășească un fenomen punctual, fie el și extrem de real și malign cum este terorismul. De aceea, relația trebuie să fie una inversă, în sensul în care, fenomenul terorist trebuie să fie soluționat de pe pozițiile noii paradigme de securitate și nu paradigma să fie conturată de incidența și implicațiile terorismului. Aceasta, în termeni foarte largi, reprezentând palierul strategic al discuției pentru că, la nivel tactic, relația poate fi și una din perspectiva căreia se pot identifica răspunsuri punctuale pentru combaterea terorismului.

În acest context, noua cultură (europeană) de securitate este subsumată unor transformări profunde originate în sfârșitul Războiului Rece. Astfel, abordarea monosectorială a securității apropriată în termeni eminamente militari a fost contrabalansată de o perspectivă europeană comprehensivă care reflectă o serie de aspecte soft ale securității. Începând cu asumarea misiunilor Petersberg ca parte componentă a politicii de securitate și continuând cu Strategia Europeană de Securitate (SEE) din 2003 și cu cea mai recentă reformulare din 2016 (Shared Vision, Common Action: A Stronger Europe), UE încearcă să se definească în termenii unei culturi strategice diferite, care să reflecte o serie de diferențe importante dintre pax americana și pax europeana. Asigurarea securității devine parte a unei ecuații mai complexe care trebuie să depășească abordările lineare.

Așa cum stipula Raportul grupului de studiu al capacităților europene de securitate (Raportul de la Barcelona), pentru propria lor securitate europenii trebuie să contribuie la susținerea mediului global de securitate. Această contribuție nu poate eluda clasicele coordonate militare însă, atât îngrădirea, cât și prevenirea violenței în diverse regiuni, trebuie să reflecte necesitățile reale ale celor aflați în situații severe de insecuritate pentru a face lumea mai sigură pentru europeni. De aceea, cultura europeană de securitate trebuie să înglobeze capacitatea de a desfășura forțe de poliție, experți care să monitorizeze respectarea drepturilor omului, experți în ajutor umanitar și, în general, expertiză în demeniul civil. Această abordare este o reflectare directă a faptului că SEE (2003) iterează rolul fundamental al Uniunii în asigurarea securității globale într-un mediu post-Război Rece în cadrul căruia aspectele interne și cele externe ale securității sînt indisolubil legate. Operaționalizarea rolului asumat programatic de UE se poate traduce prin măsuri preventive, în deplin acord cu un multilateralism efectiv și cu implementarea normelor specifice statului de drept. Prin prisma acestor obiective, Raportul de la Barcelona identifică principiile unei noi doctrine de securitate, anume: primatul drepturilor omului, autoritatea politică, multilateralismul, abordarea de jos în sus, concentrarea pe nivelul regional, utilizarea instrumentelor legale și folosirea corectă a forței.

Păstrând o linie argumentativă oarecum asemănătoare, Raportul de la Berlin privitor la reconceptualizarea strategiei UE față de conflict susține că dacă tradițional, în ciuda celor consemnate la Barcelona, UE s-a concentrat pe operațiuni de sus în jos de impunere a păcii, pe asistență umanitară și pe reconstrucție post-conflict, provocarea secolului XXI este definită în termenii (re)stabilirii autorității politice legitime și a asigurării mijloacelor de trai necesare/legitime pentru contracararea condițiilor care generează instabilitatea și cronicizarea acesteia. Câteva luni după acest raport, în iunie 2016, strategia europeană de securitate având ca principii directoare unitatea, angajarea, responsabilitatea și parteneriatul reflecta o strategie globală de promovare a intereselor cetățenilor declinate în termenii păcii și securității, prosperității, democrației și ordinii globale fundamentate pe reguli. Instrumentele necesare îndeplinirii acestor obiective nu aveau cum să rămână tributare unei perspective exclusiv tradiționale fapt pentru care au fost identificate în însumarea dintre diplomație (creativă) și multilateralism, justiție și sancțiuni care să implice angajamentul societății civile, condiționalități care mai curând să combată degradarea spațiului socio-politic decât să impună doar reforme liberale și, misiuni coordonate civil care să aducă alături de forțele de poliție și de cele militare expertiza (civilă) independentă.

Așadar, cele două strategii de securitate, cuplate cu cele două perspective analitico-interpretative asumate de spațiul comunitar constituie structura profundă a culturii de securitate europene. Și nu întâmplător, atât Raportul de la Barcelona cât și Raportul de la Berlin plasează securitatea europeană pe coordonatele normativității specifice securității umane și, mai puțin, o traduc în termeni material (tradițional) militari. Spre deosebire de imaginea clasică a războiului ca o continuare a politicii cu alte mijloace, europenii nu consideră războiul un instrument al politicii ci eșecul acesteia. Dacă pare oarecum exagerat că, preluând aceste două perspective antagonice, SUA mai curând strică și UE mai curând repară, poate că exagerarea nu mai este așa de evidentă transpusă în capacitatea de care dispune SUA de a impune legea și a UE de a impune domnia legii. Metafora ireverențioasă folosită de Dominique Moisi, în conformitate cu care ”SUA luptă, UE finanțează și ONU hrănește” deschide calea către necesitatea depășirii sterilității militare europene pentru a o putea plasa lângă modelul american. Însă, faptul că Europa nu este o putere militară nu înseamnă că nu este o putere, ci doar că este o putere de cu totul altă natură – este o putere civilă și, prin acesta, rămâne o putere tăcută. În acest mod, prevederea Raportului de la Berlin, în acord cu care UE în seolul XXI trebuie să constituie o alternativă pentru geopolitica războiului împotriva terorii poate fi înțeleasă ca o complementaritate fundamentală pentru redimensionarea/restructurarea parteneriatului transatlantic.

În ce măsură această paradigmă face necesară o nouă delimitare a rolului și competenţelor UE în domenii sensibile, precum securitatea și apărarea?

Noua paradigmă de securitate rafinează înțelegerea securității în acord cu evenimentele recente păstrând în centrul său puterea normativă și de transformare pe care UE și-a dezvoltat-o constant. Însă, posibilitatea transferului de competențe către spațiul supranațional în domenii extrem de sensibile precum securitatea și apărarea rămâne una limitată, întrucât statele națiune se definesc ca structuri monopoliste în aceste domenii. Deși paradigmatic și doctrinar securitatea europeană este foarte bine argumentată, lăsând de multe ori imaginea unui exercițiu mai degrabă filosofic, din punct de vedere utilitarist-pragmatic este mai puțin evidentă, rămânând un exercițiu dependent de convergența voințelor naționale. Din această perspectivă, UE nu este într-o condiție ontologic fundamental diferită de cea de după eșecul Comunității Europene de Apărare din 1954.

Noua paradigmă, după cum am argumentat, aduce în prim plan o serie de aspecte diferite de coordonatele hard ale suveranității (care țin strict de apărare militară) și, prin aceasta, poate fi o arenă care să pregătească și să obișnuiască statele membre cu aprofundarea cooperării în asemenea domenii. Dar, pentru ca stadiul unei reale uniuni politice să se structureze nu doar ca ideal ci ca o realitate politică susținută de un atare transfer ireversibil de roluri și competențe în domeniile de high politics dinspre statele membre către Uniune este necesar, în prealabil, identificarea și implementarea unui scenariu integraționist. În lipsa unui asemenea grand design sau având perspective concurente imposibil de a fi reconciliate cu privire la viitorul integrării europene, accederea la un nou stadiu al dezideratului anilor 1950 – an ever closer Union – este improbabilă. Dacă finalul declarației aniversare de la Roma, din martie 2017, pare că exprimă o evidență – Europa este viitorul nostru comun – revine politicienilor europeni sarcina extrem de dificilă de a oferi structura de rezistență pentru ca această construcție să fie definitivată.

Care sunt principale provocări pe care le întâmpină Uniunea în domeniul combaterii terorismului? În ce măsură aceste provocări pun în lumină necesitatea producerii unor reforme substanțiale în cadrul acestui domeniu?

Julian King, comisarul responsabil pentru Uniunea Securității, susținea, în martie 2017, că niciodată, în Europa, riscul unui atac terorist nu va fi complet inexistent și, pe cale de consecință, niciodată securitatea nu va fi totală. Însă, continua oficialul european, se fac progrese evidente în diminuarea sensibilă a acestui risc, urmare a cooperării și schimburilor de informații la nivel european.

Terorismul a fost și rămâne una dintre patologiile lumii contemporane, fapt pentru care se traduce într-o majoră sursă de îngrijorare și pentru statele membre ale UE. Din 2001, în urma diverselor atacuri teroriste au fost înregistrați peste 2400 de morți în Europa, iar un raport al Europol din 2016 indica o creștere de peste cinci ori a persoanelor arestate pentru terorism în perioada 2011 – 2015.

Pe de o parte, în urma atacurilor teroriste de la New York (2001), Madrid (2004) și Londra (2005) rolul Uniunii Europene în lupta împotriva terorismului a crescut semnificativ. Astfel, pentru a permite lupta globală împotriva terorismului și pentru a face Europa mai sigură a fost adoptată Strategia contraterorism a UE. Aceasta este construită pe patru piloni – prevenția, protecția, urmărirea și capacitatea de a gestiona și minimiza efectele atacurilor teroriste – și evidențiază importanța cooperării cu statele terțe precum și cu instituțiile internaționale. Pe de altă parte, seria de atacuri recente – Nisa și Berlin (2016), Stockholm, Londra și Berlin (2017) – a readus în prim planul preocupărilor decidenților europeni problematica securității și, contrar impresiei generale, au fost făcute progrese notabile. La începutul anului 2016, EUROPOL-ul a inaugurat Centrul european contraterorism, instituție care facilitează schimbul de informații secrete și gestionează Sistemul european de date privind bombele (EBDS), platformă care transmite informații despre incidentele în care s-au utilizat explozibili. De asemenea, în cazul unor atacuri teroriste Echipa de reacție rapidă a EUROPOL-ului (EMRT) este disponibilă statelor membre atât pentru investigații cât și pentru asistența rapidă la fața locului.

Tot parte a unei reforme mai puțin vizibile în combaterea terorismului este și creșterea exponențială a schimbului de informații prin intermediul EUROPOL-ului. Astfel un raport al EUROPOL din 2016 indică faptul că doar începând cu 2014 numărul mesajelor operaționale partajate a crescut cu peste 20 de procente, timp în care, baza de date EUROPOL Information System și-a mărit volumul cu peste 60 de procente; numărul persoanelor recunoscute ca fiind combatanți străini și înregistrați ca atare în baza de date a EUROPOL a crescut de peste șase ori în perioada 2015-2016, iar în decembrie 2016 un raport al Comisiei Europene constata că în anul 2015 Schengen Information System fusese consultat de serviciile specializate de 2.9 miliarde de ori, cu un miliard mai mult decât cu un an în urmă. Importanța schimburilor de informații și inter-operabilitatea bazelor de date au fost evidențiate cu ocazia reînnoirii strategiei de securitate internă pentru perioada 2015-2020. În acord cu aceasta miniștrii de interne ai statelor membrea au decis și realizarea a două proiecte majore, anume: dezvoltarea unui portal european pentru accesul simultan în toate sistemele naționale de securitate și stabilirea unei baze de date pentru datele personale pentru a putea crea o serie de punți între bazele deja existente.

Nu în ultimul rând, instrumente clasice pentru consolidarea securității interne, precum echipele comune de investigație sau mandatul european de arestare, sînt completate cu o serie de organizații interguvernamentale sau care aparțin societății civle și care au ca scop central combaterea radicalizării.

Într-o lume în care dinamica şi intensitatea atacurilor teroriste se află în plină ascensiune, probabilitatea ca astfel de atacuri să se producă în continuare, este, din păcate, destul de ridicată. Cu toate acestea, este dificil de anticipat momentul şi modul în care vor fi comise următoarele atacuri teroriste. În ce măsură statele membre ale UE sunt capabile să prevină producerea unor noi atacuri teroriste?

Benjamin Franklin spunea că „cine renunță la libertate pentru securitate nu le merită nici pe una, nici pe cealaltă.” Prin urmare, libertatea nu poate fi compensată printr-un nivel (mai) ridicat de securitate fapt pentru care riscurile, indiferent de natura lor, vor rămâne parte integrantă a vieții noastre. Sigur, prevenția este o parte esențială atât a luptei împotriva terorismului cât, și mai general, a oricărei strategii de securitate însă, ca orice întreprindere umană rămâne incompletă. De aceea, și momentul 11 septembrie este emblematic, un atac terorist se poate produce la un moment dat. Însă, în comparație cu alte zone vizate de atacuri teroriste precum Orientul Mijlociu, Nordul Africii sau Asia Centrală și de Sud, Uniunea Europeană rămâne o victimă minoră contabilizând doar 2% din totalul lor și doar 1% din totalul mondial al victimelor. Aceasta nu înseamnă că fenomenul terorist are doar conotații cantitative și că doar după un anumit prag trebuie să devină o problemă importantă pe agenda securității dar, în același timp trebuie să observăm că, în spațiul UE, o serie de cauze precum cancerul, bolile de inimă, sinuciderile sau accidentele din trafic sunt responsabile de enorm mai multe morți anual. Această comparație evidențiază două aspecte importante: pe de o parte nivelul scăzut al atacurilor teroriste este o dovadă clară a gradului de pregătire al UE pentru a împiedica asemenea evenimente și, pe de altă parte, pe baza expertizei deja dobândite, Uniunea va face pași importanți în direcția optimizării acestei strategii.

Dar, criza destul de complexă cu care se confruntă Uniunea Europeană, readuce (cum mereu s-a întâmplat în momente de genul acesta) în centrul dezbaterii o formulă extrem de contondentă a interguvernamentalismului. Un simptom mai mult decât evident în această direcție este reprezentat de (re)naționalizarea deciziei care implică riscul ca lupta la nivel național împotriva terorismului să devină un argument puternic în favoarea protecționismului și resurecției naționalismelor. De aceea, combaterea terorismului nu trebuie să creeze un spațiu favorabil pentru politici care să diminueze sau chiar să anuleze spiritualizarea granițelor europene și regândirea lor în termenii faliilor care despart entități autarhice.

Care sunt soluțiile pe care le considerați necesare pentru că UE să devină un furnizor de securitate pentru statele membre?

Uniunea Europeană este deja un furnizor de securitate, nu numai pentru statele membre ci și pentru cele care doresc să adere, extinderile europene succesive nefiind altceva decât extinderi succesive ale unui spațiu de prosperitate și stabilitate. Criteriile de la Copenhaga (1993) – politic, economic și cel privitor la acquis-ul comunitar – pe care orice stat candidat trebuie să le accepte și să le îndeplinească reprezintă argumentele solide pentru un atipic sistem geopolitic de sorginte kantiană (Sylvain Kahn). Această formulă oarecum paradoxală este perfect funcțională în cazul UE deoarece construcția europeană civilizează relațiile dintre state, îmblânzindu-le (Paul Magnette).

Pentru maximizarea acestui statut și în deplină legătură cu incidența terorismului, UE trebuie să-și asume un rol mai pregnant în coordonarea rețelelor de colaborare dintre statele membre și cele din afara spațiului comunitar.

Un alt element important, în condițiile actuale, constă în definirea cu acuitate a unei politici a migrației precum, chiar mai important, identificarea mecanismelor care să o implementeze cu evidentă și incontestabilă legitimitate precum și a mecanismelor financiare care să o susțină. Acest aspect trebuie să reducă atât tensiunea deja existentă între statele membre dar și asumarea în continuare a unor soluții solitare circumscrise unor interse imediate, unele dintre ele deja definite de pe poziții naționaliste și/sau populiste.

Marea provocare pentru UE nu este în acest moment de a-și extinde autoritatea în materie de asumare a unor noi prerogative în domeniul politicii externe și de securitate (deși o atare realizare ar fi una remarcabilă) ci de a reuși să denaționalizeze abordările unor state membre care contestă chiar posibilitatea UE de a fi semnificativă în acest domeniu. Dacă autoritățile de la Bruxelles vor reuși să gestioneze această criză și să redescopere convergența necesară între statele membre s-ar putea crea o fereastră de oportunitate pentru impunerea unui punct de vedere supranațional mult mai viguros, cu potențial de a generaliza transferul de suveranitate și în politica de securitate.

Cu privire la atractivitatea și capacitatea de transformare exercitate asupra contiguităților sale teritoriale UE trebuie să se definească și să-și definească limitele propriului său succes, astfel încât să nu adâncească o criză a supraextinderii. Două au fost maladiile tuturor imperiilor dintotdeauna: supraîntinderea și mirajul eternității. Chiar dacă așa cum spunea Manuel Barroso, Uniunea Europeană este primul imperiu nonimperial, rămâne o construcție politică apropiată de arhitectura unui imperiu și, prin urmare, pasibilă de patologiile acestuia.

La finalul acestui interviu, vă propun să analizați contribuția pe care România o poate aduce în domeniul combaterii terorismului. Care sunt direcțiile la a căror cooperare mai avansată România poate contribui?

Nu cred că România trebuie sa-și definească o diferență specifică în cadrul UE prin modul în care se implică sau gestionează combaterea terorismului. Cel puțin două motive pot fi relevante pentru această aserțiune: nu statele ca atare ar trebui să fie cele care oferă soluții ci, statele în cadrul unor rețele transnaționale care vizează tocmai reducerea diferențelor și identificarea soluțiilor prin standardizarea și adâncirea cooperării. Terorismul nu trebuie definit nici etnic, nici religios și nici geografic fapt pentru care nu poate fi combătut cu succes de pe aceste poziții. Un al doilea argument, mut mai prozaic, decurge din faptul că astfel de evenimente au ocolit spațiul românesc și nu au impus acțiuni concrete din partea autorităților naționale. Aceasta nu înseamnă că România trebuie să lipsească de pe harta strategică a UE, ci, dimpotrivă, că trebuie să devină relevantă pentru mult mai mult decât combaterea terorismului.

Astfel, România are toate datele geografice și potențialul strategic pentru a-și asuma o poziția pivot în raport cu vecinătatea estică a UE tradusă printr-o implicare relevantă atât în spațiul ex-sovietic, dar și în relațiile cu Federația Rusă. De asemenea, o posibilă extindere a unei asemenea perspective ar putea viza o mai bună și vocală implicare în bazinul Mării Negre. Nu în ultimul rând, complementar cu dosarul oriental, implicarea în gestionarea problematicii securității în Balcanii de Vest ar putea constitui câteva linii directoare pentru asigurarea securității europene care ar face din România un actor semnificativ în cadrul UE și noul context geopolitic.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu