Interviu/ Ramona Avramescu, jurnalist TVR: “Unui public educat i se pot prezenta şi traduce informaţii relevante, oricât de tehnice şi neinteresante ar părea ele”

Reţelele sociale online se numără printre invenţiile noii ere digitale care au influenţat covârşitor comportamentul indivizilor din societatea contemporană. Ţinem legătura cu prietenii, ne informăm, ne lăudăm, organizăm evenimente şi chiar proteste, ne facem reclamă prin intermediul reţelelor sociale online. Care ar fi principalele diferenţe introduse de comunicarea prin intermediul reţelelor sociale? Cum apare şi se extinde dezinformarea? Cum s-a adaptat mass media la provocările specific reţelelor de socializare?

Ramona Avramescu, jurnalist senior specializat pe politică internă la Ştirile TVR şi corespondentul TVR la Administraţia Prezidenţială, a vorbit despre identificarea şi combaterea dezinfomării din mass media, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: În plină ascensiune a digitalizării și globalizării, dezinformarea se extinde mult mai eficient, devenind din ce în ce mai greu de identificat și combătut. În acest contex, care sunt principalele mecanisme ale apariției dezinformării?

Ramona Avramescu: Mă tem că ăsta e un subiect demn de o teză de doctorat. Ca jurnalist, am constatat că dezinformarea vine în forme diverse şi are resorturi multiple: de la cele mai rudimentare cu putinţă, când o informaţie complet falsă este aruncată cu bună ştiinţă pe piaţa până la forme sofisticate şi subtile, pe care şi cei mai experimentaţi şi scrupuloşi dintre noi au probleme să le identifice. Aici intră în primul rând informaţii parţial adevărate, dar prezentate trunchiat, scoase din context sau oferite ca exemplu în situaţii pentru care nu sunt relevante. Vedem asta seară de seară la diverse emisiuni de televiziune: un invitat e prezentat drept expert sau analist, dar se ignoră calitatea lui de inculpat, eventual direct interesat de dosarul despre care vorbeşte. Sau o sentinţă la CEDO care în realitate priveşte, să spunem, condiţiile de detenţie este prezentată drept dovadă pentru o eroare judiciară pe fond. Sau o informaţie “pe surse” este rostogolită fără să fie verificată şi fără nici o confirmare, ca şi cum simplul atribut “pe surse” ar fi o garanţie de credibilitate. Când în realitate lucrurile stau exact pe dos: o informaţie neasumată transparent trebuie verificată şi mai draconic decât una obţinută pe canale oficiale. Sunt mecanisme clasice de dezinformare, ele au existat întotdeauna, dar Internetul şi reţelele sociale au complicat lucrurile. Oricine are o tribună publică şi se poate exprima, nu mai este constrâns de regulile şi accesul specifice presei tradiţionale, care acţionează ca nişte filtre. În plus, totul se petrece acum, presiunea timpului a devenit insuportabilă, nu mai ai timp să verifici şi să documentezi informaţia, aşa cum ne învaţă manualele jurnalismului tradiţional.

Pe acest fundal al suspiciunii față de distorsionarea în mod voit a unei realități, există riscul ca anumite interese să eticheteze o informație reală drept o dezinformare. Cum putem distinge între diferite nuanțe de alb și negru, între informare și dezinformare?

Nu am altă soluţie decât una care o să vă pară demodată sau măcar banală: e vorba de educaţie. Deşi în mediile de presă există clişeul că publicul e o masă amorfă, cu interese mici şi lipsite de relevanţă, care nu tresare decât la fapt divers şi divertisment, eu mă încăpăţânez să cred că unui public educat i se pot prezenta şi traduce informaţii relevante, oricât de tehnice şi neinteresante ar părea ele. Şi spun educat nu în sens academic, nu diploma de facultate e unitatea de măsură, ci consumul de ştiri, de presă. Un public care înţelege că o ştire despre o lege votată de parlamentari îi afectează viaţa, pe când una despre scandalul din familia unei vedete nu. Un astfel de public îşi poate dezvolta şi anticorpi la dezinformare, pentru că va ajunge să aibă backgroundul necesar să deosebească adevărul de minciună. O să spuneţi că sunt o visătoare, dar felul în care au circulat informaţiile acum un an, în timpul protestelor provocate de ordonanţă 13 este un argument în favoarea teoriei mele. Să văd cum oameni care nu sunt jurnalişti şi politicieni caută avid informaţii documentate despre mecanismele parlamentare, despre funcţionarea Curţii Constituţionale şi a Avocatului Poporului, despre atribuţiile preşedintelui şi ale CSM, etc pentru că vor să înţeleagă cum se pot opune unei decizii abuzive a guvernului a fost o experienţă fabuloasă pentru mine, ca jurnalist politic. Şi demonstrează că oamenii încă au nevoie de informaţie corectă şi relevantă, deci meseria noastră nu a murit, chiar dacă mulţi îi cânta prohodul.

Ce reporturi există între dezinformare și propagandă?

Propaganda e un mecanism complex şi sofisticat, nu se bazează numai pe dezinformare. Apelează şi la emoţii, la experienţe culturale, la frici, identităţi, etc. Am văzut, din păcate, oameni cu acces la informaţie, care citesc ziare şi se pun la curent cu ce se întâmplă în lume căzând victime diverselor forme de propagandă. Am prieteni foarte toleranţi şi deschişi la minte care îşi schimbă radical discursul într-o dezbatere pe tema referendumului iniţiat de coaliţia pentru familie, de exemplu. Sau a locului/rostului bisericii şi religiei în societate. Şi mă refer aici şi la cei cu viziuni liberale, progresiste şi la cei cu opinii conservatoare. E cumva şocant pentru mine să văd cum cineva poate face, să zicem, o analiză politică, perfect obiectiv şi tolerantă, luând în considerare toate punctele de vedere sau măcar încercând să le înţeleagă, în schimb această grilă se anulează când e vorba de teme care vin cumva în legătură cu sfera şi convingerile noastre cele mai intime. Până la urmă e, probabil, omenesc, dar cred că lucrurile sunt amplificate de la apariţia reţelelor sociale, care ne încurajează să ne izolăm în bule, unde aceste convingeri ne sunt confirmate şi unde ajungem să nu ne mai punem întrebări. Şi atunci e mult mai dificil să rezişti propagandei, care nu are decât să întreţină şi să hrănească tendinţele deja existente.

Care sunt efectele pe care dezinformarea le produce în societățile digitalizate?

E un răspuns strict empiric, bazat doar pe ce am văzut în jurul meu în ultimii ani, fără vreo pretenţie de generalitate. Primul efect ar fi manipularea: nişte oameni care consumă informaţii neadevărate sunt mult mai uşor de controlat, de dus în direcţia în care vrea autorul dezinformării – fie el din mediul politic (şi atunci efectele se văd la alegeri), economic (cu efecte în piaţă) sau media, care concubinează oricum cu ambele. Al doilea efect pe care l-am observat este polarizarea societăţii. Informaţiile false, mult mai uşor de răspândit pe internet decât pe canalele clasice alimentează zilnic spaime, resentimente, prejudecăţi şi exacerbează conflictele. Pentru că una e să fii expus la o informaţie falsă sau tendenţioasă timp de 2 minute, la televizor, să zicem şi cu totul altceva este să vezi informaţia respectivă rostogolită şi amplificată de fiecare dată când îţi consulţi telefonul mobil (de zeci de ori pe zi, în cazul celor mai mulţi dintre noi).

Care este rolul mass media în acest proces complex al distorsionării informației?

Spus în modul cel mai simplu şi mai direct: rolul presei ar fi în primul rând să reziste şi să ţină pasul. E o luptă despre care mulţi s-au grăbit să spună că nu poate fi câştigată şi jurnalismul, aşa cum îl ştim, a murit. Erau concluzii venite mai ales după primul val de şoc provocat de Internet, care a fost, e adevărat, devastator, mai ales pentru presa scrisă. Dar nici televiziunea nu se simte prea bine. Din fericire, cred că am trecut deja în a doua etapă: publicul a început să conştientizeze că nu tot ce e pe Internet e adevărul şi nu poate fi pus la îndoială, că nu orice profet apărut peste noapte pe Instagram sau Facebook e demn de încredere. Iar ceilalţi actori care lucrează cu informaţia, de la politicieni până la companii, au început să îşi pună şi ei întrebări, după ce în prima fază se lăsaseră seduşi complet de modul facil şi aproape fără exigenţe în care puteau uza de Internet. Felul în care Rusia a influenţat alegerile din SUA, în primul rând prin controlul şi manipularea informaţiei pe reţelele sociale e investigat acum în America şi a pus pe gânduri lumea întrega. Vocile mai raţionale încep deja să revalorizeze rolul jurnalismului profesionist şi adevărat chiar dacă la un moment dat el părea desuet. Dacă vrei să fii cu adevărat informat, ai nevoie de cineva calificat să verifice informaţiile şi să le pună în context.

În ce măsură dezinformarea promovată de anumite televiziuni, site-uri și publicații media reprezintă rezultatul imixtiunii factorilor politici și economici în activitatea mass media?

Întrebarea e aproape retorică, iar răspunsul e, din păcate: în mare măsură. Nu mă hazardez să spun în totalitate, pentru că există şi dezinformări venite din lipsă de profesionalism, neglijenţă sau simplă goană după senzaţional (cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este rostogolirea informaţiilor despre jocul sinucigaş Balena Albastră şi efectele lui devastatoare în rândul adolescenţilor. Toate redacţiile au intrat în acest vârtej, tema a fost preluată de procurori şi, evident, de politicieni, iar 6 luni mai târziu, DIICOT a comunicat că “fenomenul” e o invenţie).

Care sunt cele mai frapante aspecte pe care le identificați cu privire la implicarea politicului în activitatea mass media în spațiul românesc? Dar în cel european și american?

Când am început să lucrez la ştiri, în 2001, m-am lovit de cea mai nocivă formă a implicării politicului în presă: cenzura. Era frecventă în presă românească în guvernarea Năstase, nu o spun eu, o spun mai toţi colegii mei de generaţie, susţinuţi de rapoarte ale unor instituţii şi organizaţii specializate. 17 ani mai târziu, cenzura clasică, în care informaţiile sunt pur şi simplu ascunse publicului, nu mai este, din fericire, posibilă. Nu prea mai contează dacă o televiziune sau alta ignoră o informaţie, ea apare pe Internet şi tot ajunge la public. Cred că un exemplu relevant sunt protestele privind votul din diaspora la alegerile prezidenţiale din 2014. Cel puţin în prima fază, televiziunile, inclusiv cea la care lucrez, nu s-au înghesuit să acopere subiectul. Au fost şi televiziuni care au dezinformat grosolan, transmiţând din faţa unor secţii de votare unde lumea se călca în picioare şi pretinzând că nu e deloc aglomeraţie. Imaginile s-au viralizat însă pe Internet şi au provocat o mobilizare în rândul publicului care a schimbat practic rezultatul alegerilor. Mă tem însă că a fost o lecţie din care politicienii au învăţat doar că reţelele sociale le pot fi foarte utile. Şi aşa am ajuns la ceea ce mi se pare că e o confiscare a agendei de către politicieni. Mersul firesc, în care presa pune pe masă o temă şi politicienii reacţionează a fost inversat: politicienii scriu pe Facebook o frază controversată sau colorată şi presa se repede să o preia, de cele mai multe ori fără vreun efort suplimentar. Încep să dispară conferinţele de presă, interviurile, telefoanele de clarificare (dacă totuşi le dai, primeşti de cele mai multe ori răspunsul: o să scriu ceva pe Facebook mai încolo). În condiţiile acestea, politicienii controlează aproape în totalitate mesajul, pentru că jurnaliştii nu prea mai au ocazia să pună întrebări. Sau dacă ajung să o facă, direcţia lor e deja dată de cine ştie ce afirmaţie de pe Facebook sau Twitter. Cred că în America lucrul asta se vede şi mai clar. Dependenţa lui Donald Trump de Twitter e de notorietate. Postările sale sunt suficient de neconvenţionale încât să nu le poţi ignora ca jurnalist, chiar dacă ele nu se referă neapărat la o temă relevantă pentru public. Şi uite aşa ajungem să dezbatem în prime-time, la o emisiune serioasă de ştiri, sensul lui “covfefe”.

Asemenea unui virus care pune în pericol funcționarea unui organism, dezinformarea produce numeroase efecte negative în societate. Cum ne putem trata de dezinformare?

Fac meseria asta 18 ani şi admit că am uneori angoase în legătură cu finalitatea muncii mele: am alergat opt ore pe teren sau am dat 10 telefoane şi am pus 30 de întrebări ca să redactez o ştire de un minut şi jumătate pe care probabil n-a văzut-o foarte multă lume sau au înţeles-o şi mai puţini. Şi pe urmă se întâmplă lucruri neverosimile ca reacţia la OUG13, de care am vorbit deja, sau viralizarea unui răspuns la o întrebare pe care ai pus-o şi atunci ştii că oamenii chiar au nevoie şi vor să fie informaţi. Cultivarea cu perseverenţă a acestei nevoi este antidotul la dezinformare. Să nu renunţi niciodată la întrebări şi să nu te mulţumeşti cu certitudini.