4 martie 2018 este ziua în care alegerile din Italia vor consemna încă un episod din confruntarea Uniunii Europene cu grupările populiste de extremă dreaptă. După tensiunile generate de scrutinul din Austria, anul trecut, în care extremiștii au ratat cu puțin preluarea puterii, oficialitățile europene așteaptă rezultatele votului din Italia în speranța că regimul (ultra)liberal de la Bruxelles își va continua cursul. După cum vom vedea mai departe, confruntarea electorală italiană este o proiecție la scară redusă a ceea ce se întâmplă acum la nivel european: o derivă a direcției politice menținută forțat ani la rând, contestată nu de partide aderente la valori cum sunt drepturile omului sau statul de drept, ci la un stil de a face politică bazat pe principii anti-comunitare.

Iată cum arată tabloul programelor electorale ale celor mai importante partide din Italia,  conform cotidianului La Repubblica:[1]

CENTRODESTRA (Fratelli d’Italia, Lega Nord, Forza Italia, Noi con l’ Italia): fără politici de austeritate; fără reglementări excesive care să blocheze dezvoltarea economică; revizuirea tratatelor europene; reducerea contribuției financiare a Italiei la bugetul UE; prevalența Constituției Italiene asupra dreptului comunitar (recuperarea suveranității statale); superioritatea principiului național; reluarea controlului la frontieră; blocarea imigranților ilegali; un tratat comun cu țările din care provin imigranți; revenirea la „familia tradițională” și respingerea politicilor de gen; facilitarea accesului la creditare; formarea profesională a tinerilor și ocuparea lor pe piața muncii. Partidele eurosceptice, având la bază conservatorismul național, regionalismul.

+EUROPA: o federație unică (Statele Unite ale Europei) pentru controlul la frontieră, diplomație, apărare; creșterea fondurilor pentru cercetare științifică; redistribuirea datoriilor pentru a facilita gestionarea bugetului național; alegerea directă a președintelui Comisiei Europene; crearea unei agenții pentru respectarea drepturilor fundamentale; favorizarea exportului de produse italiene în comerțul internațional; modificarea tratatelor pentru controlul imigrării; reforma legii cetățeniei; reforma legii familiei prin eliminarea discriminării în materie de creștere a copiilor; uniune civilă, adopție, recunoașterea automată a copiilor la naștere și oportunitatea recunoașterii copiilor părinților despărțiți; o agenție națională autonomă și independentă pentru drepturile omului; combaterea șomajului; lege pentru reprezentarea civică a angajaților și crearea de organizații sindicale puternice; remunerarea angajaților excluși din negocierea colectivă; echitate salarială pentru femei și bărbați. Partid pro-european: liberalism politic, liberalism economic, liberalism social.

LIBERI E UGUALI: împotriva derivei tehnocrate a Uniunii Europene; o Uniune mai echitabilă, democratică și solidară; depășirea dimensiunii interguvernamentale care dictează obligații și nu garantează drepturi; fără politici de austeritate dură; un rol mai important pentru Parlamentul European; favorizarea cooperării internaționale n detrimentul războiului; crearea unui sistem european de azil pentru refugiați; reforma legii familiei și reconsiderarea familiei pe criterii moderne de gen; creșterea copiilor accesibilă comunității LGBT, creșterea pedepselor pentru discriminare; încurajarea integrării minorităților sexuale; reforma legislației muncii; dezvoltarea educației și sectorului sănătății publice; reducerea timpului de muncă și ameliorarea diferențelor de remunerare dintre sexe. Partid de stânga, social-democrat, socialism.

Aceste teme sunt partajate și de Potere al Popolo, organizație de stânga radicală din categoria partidelor comuniste, care propun măsuri și legi favorabile muncitorilor cu contract pe timp nedeterminat, ajutoare pentru șomeri și politici antidiscriminatorii în favoarea imigranților, dorind de asemenea reducerea investițiilor militare și ieșirea din NATO.

MOVIMENTO 5 STELLE: depășirea politicii de austeritate și a rigorilor impuse de moneda unică; revizuirea tratatelor europene și propunerea unei soluții alternative la moneda euro pentru înlocuirea unui proiect nesustenabil și „necinstit”; alianță cu țările Europei Sudice; dialog pe tema „Mediterana lărgită”; valorizarea devizei „made în Italy”; înăsprirea controlului la frontieră pentru refugiați; revizuirea „Regulamentului Dublin” privind repartizarea refugiaților pe state; reprezentare sindicală liberă; eliminarea privilegiilor sindicatelor; participarea angajaților la deciziile companiilor; reducerea orarului de muncă și stimulente pentru part-time. Partid catch-all: populism, euroscepticism, deşi recent a fost renegat, democrație directă (doar cu instrumentele oferite de mediul virtual), ecologism.

PARTIDUL DEMOCRAT: o Europă politică prin alegerea directă a președintelui Comisiei; o Europă socială (servicii civile europene, asigurarea împotriva șomajului, instrumente de protecție socială); învingerea austerității; respingerea acordului de la Dublin; investiții în țările africane pentru stoparea migrației; drept de cetățenie pentru minorii născuți și crescuți în Italia (etnii minoritare); crearea unor fonduri speciale pentru ajutorarea părinților separați; paritate între sexe în privința retribuției salariale; refinanțarea centrelor de combaterea violenței familiale; lupta împotriva discriminării sexuale; drept de adopție pentru familiile LGBT; stimulente pentru contractele pe perioadă nedeterminată; salariu minim garantat; o nouă lege a reprezentării sindicale; extinderea bonusului de 80 de euro acordat familiilor cu copii și scutirea de la plata TVA pentru activitățile independente; paritate salarială între sexe; diminuarea șomajului la 9%; reducerea șomajului în rândul tinerilor la 22%; creșterea populației ocupate la 24 milioane. Partid de centru-stânga, reformist, europenist.

 

De la bun început constatăm că există puncte comune între formațiunile politice, mai ales în domeniul imigrației, al legislației muncii și al poziției Italiei în cadrul Uniunii Europene. Cu excepția Mișcării 5 Stele, cu orientare de extremă-dreaptă și propunând soluții radicale la problemele sociale (respingerea imigranților, drepturi restrânse pentru cetățenii din alte state UE sau non-UE, favorizarea netă a celor de origine italiană), celelalte formațiuni au o poziție moderată în ceea ce privește mediul social și piața muncii.

Șocul vine însă din zona relațiilor Italiei cu politicile Uniunii Europene, unde toate grupările vin cu măsuri radicale. Aceste inovații vin ca urmare a faptului că Italia este una dintre țările fondatoare, iar contribuția sa la progresul UE este substanțială. Însă, pe de altă parte, multe dintre punctele electorale sunt încadrate euroscepticismului. Astfel, revizuirea tratatelor în sensul creșterii gradului de suveranitate națională în raport cu legislația UE, accentuarea naționalismului, favorizarea cetățenilor de origine italiană sau decelerarea proiectelor de integrare europeană sunt doar câteva din ideile cu care aceste partide speră să atragă votanți. Chiar dacă nu sunt autodeclarate ca fiind extremiste, multe din grupările majore care luptă pentru Parlamentul italian (cele de centru-dreapta și Partidul Democrat de centru-stâmga) au în programul electoral prevederi de natură anti-comunitară evidentă, intenția fiind specularea atitudinilor și comportamentelor naționaliste ale votanților. Notabil este că acest reviriment de tip autohtonist/naționalist de extremă dreaptă este caracteristic țărilor dezvoltate ale Uniunii Europene cum sunt Olanda, Germania, Austria, acum fiind rândul Italiei să vină cu un set de valori care contrazic proiectul comunitar. În schimb, Europa de Est rămâne într-o „zonă gri”, fără repere clare asupra direcției politice și optând pentru izolare, cum este cazul României.

Alături de marile partide, programele electorale ale celor de extrema-stângă se axează pe revizuirea tratatelor și a cooperării în domeniul militar, aducând în discuție chestiunea armelor nucleare, apoi justiția socială, cercetarea științifică (Putere al Popolo), apoi revendicări având ca temă statutul social al angajaților/„clasei muncitoare”, crearea „societății socialiste”, ameliorarea condițiilor de muncă, combaterea speculațiilor financiare și a muncii „la negru” (Partito Comunista). De remarcat este că Partidul Comunist a jucat un rol semnificativ în Italia anilor 1970-1980, când Enrico Berlinguer a adus marxismul în poziția de ideologie oponentă dreptei capitaliste aflată la putere.

Câștigătorul acestor alegeri este dificil de anticipat, tocmai datorită faptului că există mai multe partide puternice aflate în competiție și niciunul dintre acestea nu depășește pragul de 50% în intențiile de vot. Dacă în urmă cu ceva timp extrema-dreaptă conducea în sondaje, ultimele cifre îl arată pe Silvio Berlusconi în poziția de lider.

Orice comparații am face, extremiștii ocupă un loc important în opțiunile electorale. Teoria psihosocială a „spiralei tăcerii” fundamentată de  Elisabeth Noelle-Neumann afirmă că, în cadrul sondajelor, votanții își exprimă intențiile de vot în funcție de tendința majoritară de la momentul respectiv, evitând să spună adevărata opțiune, fiind avantajați de secretul votului. Teama de respingere socială, dar mai ales presiunea opiniei publice și a mass-media îi determină pe mulți să nu expună cu sinceritate preferințele politice. În acest mod, dat fiind că extrema dreaptă este condamnată vehement de instituțiile europene și de o mare parte a presei și opiniei publice, este plauzibil ca susținătorii acesteia să nu divulge public alegerea lor. Este probabil să asistăm la un scor ridicat al celor care se declară împotriva direcțiilor politice ale Uniunii Europene și care promovează binecunoscutele principii ale orientării către specificul naționalist.

Alegerile parlamentare din Italia nu sunt un moment de cumpănă doar pentru viitorul țării pe termen mediu. Faptul că poziția Italiei în Uniunea Europeană constituie un capitol distinct în programul fiecărui partid are drept urmare un transfer al mizei politice de la nivelul regional/național la cel european. Un alt factor este influența decisivă a contextului internațional asupra societății și economiei italiene, aflate acum într-o poziție de cumpănă: rata ridicată a șomajului tinerilor, afluxul mare de imigranți din Orientul Mijlociu și din Europa de Est, instabilitatea politică din ultimii ani trebuie explicate prin găsirea unui vinovat. Iar acesta este, în viziunea extremiștilor dar și a unor partide de centru cum sunt conservatorii, Uniunea Europeană.

În concluzie, rămâne de văzut în ce măsură va funcționa cultura negocierii și a compromisului pe scena politică italiană, în situația în care niciun partid nu va obține majoritatea necesară pentru formarea Guvernului. Ar putea rezulta o situație similară celei din Germania sau va fi o confruntare a partidelor și după alegeri, caz în care instabilitatea se va accentua, iar ecoul se va resimți la Bruxelles și Strasbourg. Oricare ar fi rezultatele scrutinului parlamentar, societatea italiană va rămâne un punct de referință pe continent, datorită modului atipic în care stabilește indexul preferințelor politice și ierarhia puterii, în sensul unei impredictibilități ridicate, dar și al unei mari capacități de adaptare la schimbare.

[1] http://www.repubblica.it/speciali/politica/elezioni2018/2018/02/21/news/uguali_o_diversi_confronto_dei_programmi_elettorali-189286421/#gallery-slider=189336788

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu