Multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor care au apărut în spațiul românesc pe parcursul ultimelor secole au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea românească. Integrarea în structurile europene și transatlantice, precum și accesul la noile tehnologii, au dinamizat și au modelat modul în care este percepută identitatea românească. Cu toate acestea, faliile identitare nu au dispărut din peisajul românesc, continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societate.

O imagine de ansamblu este oferită de Sebastian Burduja, doctorand în cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) București, Managing Partner al companiei RISE Consortium, platformă globală de investiții dedicată dezvoltării României. Sebastian Burduja este co-fondator și președinte de onoare al Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS), membru fondator al Fundației CAESAR (Centrul pentru Acces la Expertiza Studenților și Absolvenților Români) și Președinte al Platformei Acțiunea Civică a Tinerilor (PACT). El este absolvent al unui dublu masterat în Administrarea Afacerilor și în Politici Publice la Harvard Business School, respectiv la Harvard Kennedy School, și deține o diplomă de licență în Științe Politice de la Universitatea Stanford. În prezent este doctorand în cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) București. În interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt, Sebastian a analizat perspectivele şi provocările privind modernizarea României în an Centenar.

2

Vladimir Adrian Costea: D-le Sebastian Burduja, ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918? Din perspectiva modernizării, provinciile istorice românești au fost pregătite de înfăptuirea Marii Uniri?

Sebastian Burduja: La 1 Decembrie 1918 s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, istoria şi-a urmat cursul firesc, iar teritoriile locuite de români au ajuns să formeze un singur stat. Mi-aş permite să nuanţez puţin răspunsul la întrebarea dumneavoastră, pentru că noi avem de multe ori tendinţa de a vorbi doar despre 1 Decembrie, trecând, poate, de multe ori sub tăcere ceea ce s-a întâmplat pe tot parcursul acelui an astral pentru istoria naţională, 1918. Mă refer la datele de 27 martie şi 28 noiembrie, atunci când voinţa românilor basarabeni şi bucovineni a fost exprimată cât se poate de clar: vrem să ne unim cu Ţara Mamă!

Sigur că provinciile româneşti nu erau pregătite pentru o atare desfăşurare a evenimentelor. Atât la declanşarea primei conflagraţii mondiale, cât şi după intrarea României în război, din cauza mersului defavorabil al evenimentelor de pe front, nimeni nu se gândea la desăvârşirea idealului naţional. Faptul că el a avut loc, în condiţiile disoluţiei aproape simultane, chiar dacă din motive diferite, a Rusiei ţariste şi Austro – Ungariei, a fost un adevărat miracol, ceea ce l-a făcut pe Petre P. Carp să afirme că „România are atâta noroc, încât nu mai are nevoie de oameni politici”.

După părerea mea, anul 1918 ne învaţă două lucruri: istoria este capricioasă, ceea ce astăzi pare imposibil mâine se poate realiza, şi faptul că nu trebuie să abandonăm niciodată idealul României unite. „Să fii corect în viaţa privată şi să fii dezinteresat în viaţa publică”, spunea acelaşi aprig boier moldovean Carp. Astăzi, din motive care ţin mai degrabă de nivelul precar al educaţiei clasei politice, principiile nu mai există, iar oamenii politici autentici sunt tot mai rari. Din cauza șirului nesfârșit de deziluzii postdecembriste, ne-am pierdut încrederea în noi înșine și suntem pe cale să ne pierdem inclusiv speranța.

După cum odinioară orişice discurs al împăratului Traian se încheia cu formula, „voi înfăptui toate acestea, aşa cum voi preface Dacia în provincie romană”, aşa şi noi, cei de astăzi, trebuie să spunem sus şi tare: le vom realiza pe toate: școli, spitale, autostrăzi, cercetare de vârf în debutul Revoluției Industriale 4.0, integrare fără echivoc în Uniunea Europeană și recuperarea distanței de dezvoltare față de Vest într-o singură generație. Și da, la momentul potrivit, prin inteligență și perseverență, să desăvârșim idealul României unite și europene. Toate acestea par acum imposibile, așa cum părea Marea Unire și în 2018. Cu toate acestea, vi-i puteţi închipui pe oamenii de vază ai anului 1918, Nicolae Iorga, Ionel Brătianu, Constantin Stere, Ion Nistor sau Gheorghe Pop de Băseşti, simţind, gândind şi rostind altfel?

Care au fost traiectoriile de modernizare pe care le-a urmat România pe parcursul celor 100 de ani de la Marea Unire?

Tendinţa firească a fost de racordare la normele, preceptele şi valorile civilizaţiei occidentale. Începând cu îndreptarea calendarului, continuând cu reforma agrară, în urma căreia au fost expropriate 2 milioane de hectare din proprietăţile rurale particulare, şi terminând cu introducerea votului universal (e drept, cu anumite limitări), toate eforturile au vizat transformarea țării după model apusean. Faptul că în anii de după primul război mondial România a fost condusă, vreme îndelungată, de Partidul Naţional Liberal (1922 – 1928 şi 1933 – 1938), promotor al politicii „prin noi înşine”, s-a văzut în rezultatele economice ale ţării.

Ritmurile dezvoltării industriale au fost printre cele mai ridicate din Europa acelor vremi. Astfel, faţă de anul 1927, în 1934 producţia industrială a crescut cu 134%, iar în 1938 cu 155%. Un singur exemplu poate fi pilduitor în acest sens: în zece ani, 1930 – 1939, numărul pieselor de fontă şi oţel produse în România a crescut cu 258%. Conform datelor furnizate de Societatea Naţiunilor în 1938, luând ca bază anul 1929, indicele producţiei industriale din ţara noastră a fost de 135%, înaintea Ungariei (126,5%), Poloniei (118%) şi Cehoslovaciei (116%). De asemenea, ponderea firmelor cu capital de peste un miliard de lei aproape că s-a dublat: de la 24,3% în 1928, la 47,9% în 1936. Progrese importante s-au înregistrat şi în domeniul transporturilor, chiar dacă situaţia acestei reţele, în 1939, nu se ridica la nivelul celei din ţările europene dezvoltate: 42354 kilometri drumuri pietruite şi 1791 kilometri drumuri asfaltate, pe acestea circulând 25350 automobile personale şi 2687 autobuze. De asemenea, existau 15 nave maritime româneşti, cu o capacitate de 80.000 tone cereale sau 50.000 tone lemnărie, în timp ce numărul pasagerilor transportaţi pe liniile aeriene române (în 1925 s-a înfiinţat la Braşov fabrica de avioane I.A.R., iar în 1926 a fost inaugurată prima linie aeriană naţională, pe traseul Bucureşti – Cernăuţi) a sporit de la 24620 în 1934, la 86092 în 1939.

Eforturi de dezvoltare s-au făcut şi în perioada comunistă, rata acumulării pentru investiţii ajungând la 33% din venitul naţional. Ele au vizat cu precădere industria, dar raţiunea acestei evoluţii a avut şi o dimensiune politică: PCR era partidul muncitorilor, prin urmare un partid puternic trebuia să aibă în spate o clasă muncitoare numeroasă şi, deci, o industrie dezvoltată. Merită subliniată, totuşi, respingerea planului Valev, care viza transformarea României într-o ţară agricolă, ca şi eforturile de a asigura independenţa energetică, cu investiţii însemnate în domeniul hidroenergiei şi al energiei nucleare. Astăzi, din cauza corupţiei şi lipsei de răspundere pentru gestionarea resurselor ţării, acestea par obiective de neatins.

Unde plasați astăzi România, raportându-vă la nivelul de modernizare al statului și al elitei politice?

Cred că merită menţionate câteva cifre pentru a vedea mai exact unde ne situăm la 100 de ani de la înfiinţarea statului român modern. PIB-ul României a crescut de 16 ori în ultimii 100 de ani.  De asemenea, acum o sută de ani, Bucureştiul era singurul oraş cu mai mult de 150.000 de locuitori, acum are România treisprezece astfel de oraşe. Numărul de locuitori al Clujului este de 4 ori mai mare decât acum un secol, al Timişoarei şi Iaşului de 3 ori. Cu toate acestea, suntem mai puţini în ţară decât acum o sută de ani. Este aproape neverosimil dacă ne gândim că în ultimul secol populația Statelor Unite s-a mărit de aproape 4 ori, iar a Braziliei, de 9 ori. România are cea mai mare rată de creştere a migraţiei din lume după Siria, iar 9 români pleacă din țară în fiecare oră.

Acest indicator este principalul semnal de alarmă care ar trebui să ne facă să ne întrebăm dacă România se află acolo unde şi-ar dori cetăţenii săi să se afle. Deşi în România există domenii care au evoluat enorm – suntem pe locul 5 în lume la viteza internetului, avem cea mai mare creştere economică din UE, 7 din primele 8 oraşe din Europa ca ritm de creştere au fost româneşti – avem câteva domenii în care modernizarea pur şi simplu nu s-a produs.

În primul rând, vorbim despre educaţie, acolo unde după reforma lui Spiru Haret şi reforma din timpului comunismului nu a existat nicio altă transformare profundă de sistem. Sistemul românesc de învăţământ este anacronic şi decuplat complet de realitatea social-economică a prezentului, în care asistăm la a patra revoluţie industrială din istorie. Apoi, administraţia publică este un sistem tot mai puţin eficient şi funcţional: avem un big government în loc de un smart government. În al treilea rând, România înregistrează decalaje îngrijorătoare din cauza lipsei investiţiilor în infrastructură. Mai dau o cifră: în anii `30, viteza maximă pe marile magistrale feroviare era mai mare decât este în prezent. România este ţara din Uniunea Europeană cu cea mai slabă infrastructură.

Ce ar trebui să învățăm la 100 de ani de la Marea Unire?

Marea Unirea a fost un mare succes national, dar bazele au fost puse cu câteva zeci de ani înainte, de către o elită a vremii. Marea Unire nu ar fi existat fără Unirea Principatelor, de exemplu, iar Unirea Principatelor a fost un mare succes diplomatic datorat celei mai mari campanii de lobby românesc: punerea în act a unui proiect de ţară, în baza unei strategii naţionale, cu sprijinul Marilor Puteri ale vremii.

Să ne uităm la portretele protagoniştilor de atunci: fii de boieri mijlocii care avuseseră şansă să studieze în Vest şi să se conecteze la „ideile înnoitoare”. Revenind acasă, au condus şi participat la Revoluţia de la 1848. Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri aveau toţi în jur de 30 de ani la momentul în care deveneau liderii mişcării paşoptiste, ulterior fiind trimişi exilaţi şi ţinuţi departe de ţară. Exilul lor de atunci a reprezentat şansa României. Marile succese istorice ale României, precum Unirea Principatelor, Independenţa sau Marea Unire, dar şi perioadele sale cele mai prospere au fost întotdeauna legate de orientarea noastră fermă către Vest și de promovarea unor oameni potriviți la locul potrivit. Cred că asta este principala lecţie pe care trebuie să o învăţăm: o țară este suma oamenilor ei și doar competiția reală asigură o societate #pebune, bazată pe libertate, pe muncă și pe merit. În plus, progresul României depinde direct de menţinerea fără ezitări a traiectoriei sale către Vest, de apropierea cât mai strânsă de Uniunea Europeană şi de dezvoltarea parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii.

Care este linia de demarcație între patriotism și asumarea în mod fals a atașamentului față de patrie? În ce măsură anul 2018 va fi marcat de această pendulare între patriotism, ipocrizie și falsitate?

Cred că principala linie de demarcaţie pe care trebuie să o respectăm cu precauţie maximă este cea între patriotism ca virtute civică şi naţionalismul îngust, axat pe xenofobie, ca retorică politică populistă. Diferenţa este uriaşă, deoarece în primul caz vorbim despre o formă de iubire (faţă de ţara noastră), iar în cel de-al doilea de o formă de ură (faţă de străini). De asemenea, primul este un sentiment firesc, de respect şi apreciere pentru semenii şi înaintaşii noştri, pe când cel de-al doilea reprezintă o formă de exploatare cinică a unor frici, pentru a servi unor scopuri politice.

Centenarul Marii Uniri trebuie să fie despre patriotism, despre consens, despre disponibilitatea noastră, a tuturor de a lucra pentru un nou proiect de ţară. Dezideratul României la 100 de ani trebuie să fie o Românie conectată, atât la propriu – o ţară conectată prin drumuri, aeroporturi şi autostrăzi, cât şi la figurat – de a ne conecta cu „cealaltă Românie” stabilită în străinătate şi de a încerca de a o aduce înapoi şi chiar de ne conecta pe noi, unii cu alţii, aici: de a învăţa să lucrăm împreună pentru scopuri mai mari decât noi.

Din nefericire, observ tendinţe de denaturare a discursului acesta pozitiv, de respect şi apreciere faţă de români şi România, spre unul deşănţat, de îmbăţoşare inutilă împotriva principalilor noştri parteneri strategici sau, mai grav, de a găsi cauze externe pentru eşecurile care au nume și prenume binecunoscute. Remarc de asemenea cu tristeţe cum, paradoxal, tocmai cei care fac cel mai mult caz de „mândria lor de a fi români” sunt tot aceia care primesc condamnări definitive pentru delapidarea fondurilor publice sau propun legi pentru distrugerea resurselor României – cel mai recent exemplu este o iniţiativă a actualei majorităţi parlamentare care care permite extinderea unor lucrări de utilitate publică şi realizarea unor lucrări noi prin păduri, inclusiv arii strict protejate, un proiect sinonim cu riscul de a distruge suprafeţe din cele 24.000 de hectare de păduri virgine şi cvasivirgine din România incluse în patrimoniul UNESCO.

Cu toate acestea, în fața tuturor greutăților, trebuie să credem din nou că și în România se poate. Uneori, poate trebuie să privim înapoi ca să înțelegem că acest popor a depășit chiar clipe mai grele. Și a făcut-o cu fruntea sus. O vom face din nou.

 4

Sebastian Burduja a lucrat ca expert în domeniul dezvoltării regionale la sediul central al Băncii Mondiale, concentrându-și activitatea în zona Europei și a Asiei Centrale. A fost consultant la Dalberg Global Development Advisors, o firmă de consultanță strategică, specializată în soluții de dezvoltare la nivel mondial. A lucrat și la Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa, la McKinsey & Co., la National Endowment for Democracy și la Institutul Freeman Spogli pentru Afaceri Internaționale. A publicat diverse articole pe tema consolidării democratice în România și este autorul cărții „Între Speranță și Deziluzie. Democrație și Anticorupție în România Postcomunistă”, apărută recent la editura Curtea Veche. A fost inclus în clasamentul Revistei Forbes „Top 30 under 30” din România.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu