Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de procesul adopţiei în spaţiul românesc și internațional. Privarea unui copil abandonat de familie determină dezvoltarea unor traume psiho-emoționale, care pe termen lung duce la dezvoltarea unor comportamente antisociale, neintegrare în comunitate, atitudine infracțională și protest față de comunitate pentru ceea i-a lipsit de-a lungul timpului – FAMILIA.

Iulian Bulai, deputat USR ales în Circumscripţia Electorală nr. 29 Neamţ, vicepreşedinte al Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, ne vorbeşte despre propunerea legislativă privind facilitarea procesului de adopţie, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Bulai

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, te rog să ne spui cum este văzută adopţia în România în ultimii ani. În ce măsură actuala legislaţie are nişte nişte inadvertenţe în a facilita adopţia în România?

Iulian Bulai: Actuala legislaţie are destul de multe probleme pe care le-am identificat și care opresc procesul de adopţie. Acest lucru ţine de mai mulţi factori: În primul rând, atunci când trebuie să adopţi un copil trebuie să soliciţi permisiunea rudelor până la gradul IV pentru a face adopţia. Asta înseamnă că trebuie să ajungi la stră-stră-străbunici. Este o absurditate! Foarte mulţi copii rămân în centrele de copii, pentru că nu li se respectă un termen de dare în adopţie. Dacă tu, copil fiind, ai petrecut un an de zile şi nu a venit nimeni din familia ta să te viziteze, se deschide automat procesul de adopţie. Sau aşa ar trebui să se întâmple. Ce nu se întâmplă este că acest termen nu se respectă, iar managerii de caz nu sunt amendaţi pentru nerespectarea termenelor. Iar consecinţa acestui fapt este că acești copii rămân în continuare în centre, chiar dacă nu-i mai caută nimeni, pentru că nu li se deschide în mod automat procesul de adopţie şi pentru că cei responsabili să facă acest lucru nu sunt amendaţi. Acestea sunt problemele principale.

În plus, avem o categorie aparte de copii, care nu sunt adoptaţi în România respectiv copiii greu adoptabili. Aceşti copii nu au şansa de a fi adoptaţi, bineînţeles că întâi în ţară de către români, apoi în străinătate de către cetăţenii români din străinătate. Ceea ce noi vrem să facem este să dăm o şansă acestor copii să fie adoptaţi chiar şi de către cetăţenii care nu aparţin României, pentru că vrem să respectăm interesul suprem al copilului: acela de a creşte într-o familie.x

Care sunt motivele invocate pentru care nu este declanşată automat adopţia după un an?

Bineînţeles că poţi! Este un viciu de procedură, este o legislaţie care niciodată nu pedepseşte destul de mult. Sau mai bine zis, legislaţia a fost modificată în 2016 şi prevede sancţiuni destul de mari. Ideea este că aceste sancţiuni nu sunt implementate. Când vorbim de sancţiuni vorbim de o autoritate care ar trebui să amendeze direcţiile judeţene şi de sector de protecţia copilului. Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPCA) nu amendează destul de mult, nu vine cu sancţiuni faţă de aceste nereguli. Aici vorbim de o încălcare a termenului şi de lipsa sancţiunilor.

Care este schimbarea de paradigmă pe care o vezi necesară pentru a pune pe primul loc interesul copilului?

În primul rând, nevoia de o discuţie largă care ţine de ideea că binele suprem al copilului este egal cu dezvoltarea lui într-o familie, nu într-o instituţie. Într-o familie, copilul are parte de dragostea maternă şi paternă în mod natural, nu au parte de un angajat care se schimbă o dată la 8 ore. Trebuie conştientizat acest lucru. România are o moştenire nefericită din comunism, anume casele de copii, centrele mamut din anii 1990-2000. Aceste reminiscenţe ale sistemului încă mai există, bineînţeles, mult mai diminuate decât în anii 1990. Aici trebuie să intervenim noi, să facem ca aceşti copii să nu mai fie instituţionalizaţi, să ajungă cât se poate de repede în familii, după ce au fost puşi într-un centru de plasament temporar sau după ce au fost abandonaţi. Aceasta este schimbarea de paradigmă. Ca stat trebuie să desfiinţăm aceste instituţii într-un termen cât se poate de rapid pentru a oferi copilului şansa la o familie. Odată ce am pus în spaţiul public această dezbatere, trebuie să desfiinţăm instituţia respectivă, în sensul în care aceasta funcţionează acum pentru că fiecare copil are dreptul la o familie. Trebuie să facem o legislaţie care să faciliteze acest transfer din instituţie în familie. La acest aspect am lucrat în ultimul an de zile cu reprezentanţi din partea societăţii civile, ai mediului academic, ai instituţiilor.

Care sunt demersurile pe care le-ai iniţiat în acest an? Care este noutatea pe care vrei s-o aduci prin intermediul acestui proiect?

Demersurile au constat, în primul rând, în consultări interne şi externe cu foarte mulţi actori publici relevanţi pentru copiii instituţionalizaţi şi adopţie. Am lucrat foarte mult cu o federaţie de ONG-uri – Asociaţia “România fără orfani” -, care reprezintă interesele a mai mult de 20-30 de organizaţii care lucrează în acest domeniu. Am lucrat cu profesori universitari specializaţi în asistenţă socială, cu doamna profesoară Ana Rădulescu de la Universitatea din Bucureşti. Am lucrat cu oameni din instituţii, din mai multe DGASPC-uri din Bucureşti şi din ţară, precum şi cu oamenii din Consiliile de Administraţie ale Direcţiilor Judeţene pentru Protecţia Copilului şi de sector. Am avut dezbateri care au înaintat pas cu pas propuneri de modificare. Bineînţeles. la început toţi veneau cu pretenţii de modificare.

Am reuşit ca după un an, aducându-i pe toţi la masa dezbaterilor, să ajung la o formă finală şi de compromis la care să se regăsească toţi: mediul ONG-ist, mediul academic şi instituţiile. Asta s-a petrecut în ultimul an. Unde sunt acum? După ce am consultat actorii publici relevanţi, acum încerc să obţin sprijin politic din partea tuturor partidelor. Mă întâlnesc foarte mult cu parlamentari din toate partidele şi prezint acest proiect, cerând susţinere. De exemplu, am căpătat o semnătură foarte valoroasă din partea doamnei senator Gabriela Creţu de la PSD.

În urma acestor întâlniri cu parlamentarii din fiecare partid, cum evaluezi în momentul de faţă şansele ca acest proiect să fie adoptat?

Şansele sunt foarte mari pentru că ei înţeleg că este o nevoie. Problema cea mai mare a multora dintre ei ţine de argumente emoţionale şi nu raţionale privind interesul superior al copilului. Nu am nici o emoţie că aceste reglementări care ţin de dinamizarea adopţiilor interne nu vor fi trecute, dar sunt foarte încrezător că discutând cu mulţi mai mulţi parlamentari din toate partidele, în special cu parlamentarii de la PSD şi ALDE care deţin majoritatea, voi avea şansa să le prezint de ce este important acest proiect şi să-i conving, cu argumente raţionale, că copilul merită o şansă de dezvoltare în familie, mai mult decât în instituţie. Trebuie să existe un consens politic în această direcţie.

Cum se poate implica societatea civilă prin intermediul ONG-urilor în acest proces de adopţie?

Acum există o serie de opt organisme private autorizate ONG-uri care la nivel naţional sunt implicate în procesul de adopţie. Mai sunt acreditate în România şi alte asociaţii care vin din alte ţări: din Spania, Olanda şi Belgia. Rolul acestor ONG-uri la momentul de faţă este acela de a oferi cursuri pentru părinţii adoptatori. ONG-urile primesc un efort din partea statului, care în momentul de faţă constă în a pregăti părinţii. Este nevoie mai mult de aportul ONG-urilor şi într-un mod foarte specific. Este nevoie de aportul ONG-urilor în a crea un spaţiu de întâlnire între instituţie, copil şi părinţii care adoptă, în contextul în care instituţiile nu au personalul necesar pentru a face întâlnirile de compatibilitate între copil şi părinţii adoptatori şi nu au capacitatea să întâmpine nevoile multor cupluri care doresc să cunoască mai mulţi copii.

De aceea, accesul la lista de copii adoptabili de către ONG-uri pentru a facilita informaţia este un rol foarte important, pe care aceste ONG-uri îl vor avea în urma modificărilor legislative pe care le voi întreprinde. Ce este important să menţionez este că adopţia rămâne în continuare un proces care aparţine monopolului de stat. ONG-urile nu intervin în a gestiona adopţii, este un serviciu care rămâne în exclusivitate al statului. ONG-urile completează lipsa de personal a instituţiilor statului.

Care este impactul pe care-l preconizezi asupra numărului de copii instituţionalizaţi în România după ce proiectul de lege va fi adoptat?

Impactul va trebui cuantificat în timp. Îmi este foarte greu să estimez în acest moment. Este clar că va avea un impact foarte mare pentru foarte mulţi copii, dar va avea un impact foarte mare pentru copiii care sunt greu adoptabili, care nu au nicio şansă să fie adoptaţi în România. Va depinde foarte mult de termenele de implementare pe care le va decide autoritatea, deci reprezentantul Guvernului, cât şi de respectarea termenului impus de către instituţia care execută aceste implementări, anume Direcţiile Judeţene pentru Protecţia Copilului. Aşadar, aşteptăm să vedem rezultatul, iar impactul se va cuantifica nu într-un an sau doi, ci în minimum 5 ani. Atunci  vom putea vedea o diferenţă.

La finalul acestui interviu, te rog să ne oferi o imagine comparativă despre modul de adopţie din România faţă de cel din alte ţări. Care ar fi modelele de bune practici pe care România le-ar putea urma în acest sens?

Nu vreau să dau nici un exemplu, pentru că modelul românesc nu poate fi comparat cu nici un alt model. O să vă spun şi de ce: Noi avem o povară, o greutate, o povară din comunism care nu poate fi comparată cu nicio altă ţară europeană. Problemele pe care sistemul românesc le are nu le au celelalte state. Dacă în alte state vorbim despre adopţii care se petrec imediat în urma abandonului unui copil, în România vorbim despre o problemă sistematică a sistemului în ultimii 30 de ani. Nu vorbim de cazuri izolate de familii, de copii care sunt abandonaţi, vorbim de o problemă generală a sistemului. De aceea, pentru că este un caz aparte, aş prefera să nu compar România cu altă ţară.

 

 

 

Tags: , , , , ,

 

2 Comments

  1. […] vorbeşte despre propunerea legislativă privind facilitarea procesului de adopţie, iniţiată de deputatul USR Iulian  Bulai, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru […]

  2. […] vorbeşte despre propunerea legislativă privind facilitarea procesului de adopţie, iniţiată de deputatul USR Iulian Bulai, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru […]

Lasă un comentariu