Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de evoluţia îngrijorătoare a ratei analfabetismului funcţional în România.

Europunkt vă invită să citiţi o opinie avizată despre perspectivele și provocările privind analfabetismul funcțional în România, cea a academicianului Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea.

 Ioan Aurel Pop

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneți în ce paradigmă funcționează învățământul românesc. Cum este definită relația dintre profesor și elev? Totodată, care au fost sumele care au fost investite în ultimii ani în sistemul de învățământ?

Ioan-Aurel Pop: Nu cred că vreunul dintre responsabilii din domeniul învățământului românesc știe care ar putea fi această „paradigmă”, în condițiile în care miniștrii și secretarii de stat de la MEN se schimbă la câteva luni, în care legea educației suferă modificări în fiecare an, în care cercetarea este ba la Educație, ba minister separat, în care cercetarea universitară este ignorată etc. Omul de rând nu poate să perceapă din toate acestea decât că școala românească se află în derivă, la cheremul politicului, că este subfinanțată constant, că este disprețuită ca o „Cenuşăreasă”. Școala românească este azi gestionată prin ordonanțe de urgență menite să repare aberațiile pe care le provoacă anumite măsuri legislative precum cele legate de plata asigurărilor sociale, de măririle de salarii care se dovedesc, în parte, micșorări, de interzicerea bonurilor de masă și înlocuirea lor cu vouchere de vacanță etc. Se vede cu ochiul liber că atunci când se pune problema alcătuirii bugetelor anuale, cei care împart banii și care sunt oameni politici, economiști, ingineri etc. – cu diplome luate la școli fără frecvență și la universități fără carte de vizită – se căznesc să pună școala pe ultimul loc și sunt deranjați de cei care insistă pentru o cotă parte onorabilă la învățământ. Se creează astfel impresia că școala este de prisos, că banii dați învățământului sunt bani risipiți, că profesorii sunt inutili, că clădirile școlare consumă fonduri degeaba etc. Relația profesor-elev nu mai există nemediată, așa cum s-ar cuveni să fie. În această relație intervin acum nepermis de mult părinții, autoritățile (de la primării până la inspectoratele județene), politicienii, ONG-urile etc. Profesorul este „învățat” acum de ne-profesori cum să predea, cum să-și facă planificările anuale, cum să abordeze materia etc. Planurile de învățământ și programele sunt făcute de fel de fel de outsideri, se inventează materii noi, născute peste noapte etc. Profesorul nu mai are cuvânt să lucreze în tihnă cu elevul, să-i fie model, să-l inspire în viață. Toate acestea au multe cauze, pe care nu le examinează niciunul dintre decidenți, dar una dintre aceste cauze este, fără îndoială, scăderea sumelor investite în sistemul de învățământ. Chiar dacă unii finanțiști și șefi de pe la Curtea de Conturi ne-ar putea „demonstra” că sumele au crescut în cifre absolute, creșterea este iluzorie. Prin urmare, accentul pe educație, invocat câteodată la alegeri și în discursuri politice ca să dea bine, nu există azi în Țara Românească.

Care este nivelul abandonului școlar și cel al analfabetismului funcțional în România? Cum vă explicați valorile ridicate ale acestor indicatori?

Abandonul școlar și analfabetismul funcțional sunt numai două dintre rezultatele lipsei de strategie motivate mai sus și ambele sunt dovada tristă că cele spuse mai sus sunt reale. În România de astăzi, membră a UE, nu se poate respecta o prevedere legală elementară, care există în legislația românească încă din 1864, adică de dinainte de a avea o constituție! Atunci, învățământul primar de patru clase a fost declarat obligatoriu și gratuit și s-au stipulat prevederi pentru sancționarea celor care nu se supuneau legii. Sancțiunile au fost și aplicate și, treptat, s-a ajuns la înțelegerea faptului că, fără școală, nu poate obține nimic în viață. Ce s-a întâmplat în ultima vreme? S-a format la nivelul opiniei publice convingerea falsă că nu prin școală se obține succesul în viață și în societate, ci prin ignoranță, șmecherie și șmechereală, înșelătorie, obrăznicie, cinism, corupție etc. Ca urmare, școala a fost pusă între paranteze, marginalizată, ostracizată, iar unii își clamează „succesul” acesta de umilire a profesorilor, elevilor și studenților români, fără să accepte că totul este fals, rușinos, periculos și trecător. Nicio societate civilizată pe lumea asta nu a putut dăinui vreodată fără educație, pentru că fără educație oamenii își pierd condiția umană și ajung în regnul animal, între necuvântătoare … Noi avem azi în România două tipuri ridicate de analfabetism: mai întâi, un analfabetism propriu-zis, rezultat din ne-frecventarea școlii de către tot mai mulți copii și din abandonul cursurilor în clasele primare și gimnaziale și, în al doilea rând, un analfabetism rezultat din frecventarea unei școli ineficiente, care nu instruiește, ci prostește, care te învață, într-un fel, să citești, dar fără să înțelegi ce citești. Analfabeții funcționali sunt ființe inteligente numai pe jumătate, sunt neadaptați pentru viață, sunt vulnerabili și manipulabili. S-a ajuns aici datorită decăderii continue a școlii, spre care nu mai vin, ca dascăli, absolvenții cel mai bine pregătiți. Vin doar cei slabi și mediocri, pentru ca din prestația lor să rezulte generații slabe și mediocre și pentru ca să se formeze convingerea că școală bună se poate face doar în afara României …

Care este distribuția rural-urban a abandonului școlar și a analfabetismului funcțional?

Nu știu statistici exacte, dar cred că dintre cei circa 42% analfabeți funcționali (procentajul se referă la elevii de 15 ani din România), majoritatea se află la sate, de care chiar nu se mai ocupă nimeni. În Europa, media analfabetismului funcțional este de 20% și tinde spre 15%. Pentru lumea rurală, o salvare ar fi reintroducerea în facultățile de profil (care pregătesc profesori) a dublei specializări, astfel încât un profesor care predă istorie să poată preda și geografie etc. Astfel, ar putea ieși mai ușor normele didactice și s-ar mai evita angajarea profesorilor necalificați. De vreo 10 ani ne chinuim să sensibilizăm instituțiile în drept să accepte dubla specializare, dar totul a fost în zadar.

Care sunt consecințele generate asupra societății de rata ridicată a analfabetismului funcțional? Care sunt provocările cu care se confruntă astăzi societatea românească datorită acestui fenomen?

Analfabetismul funcțional îi face pe tineri neadaptați și vulnerabili. Este o generație unilateral pregătită, îndemânatică la capitolul digitalizare, dar complet expusă unor grave provocări. Este generația ideală, menită să recepteze fără să clipească fake news, să urmeze în spirit gregar orice îndemn venit pe rețelele de socializare. Sunt oameni care nu au memoria dezvoltată pentru faptul cultural, pentru receptarea valorilor perene universale și naționale, care nu au simțul cronologic și spațial dezvoltat și  care sunt, de exemplu, gata să urmeze un posibil dictator abil, să pună bombe, să împuște elevi și profesori în școli, să se înroleze pentru misiuni violente, care pot conduce chiar la uciderea semenilor în numele unor false idealuri. În societatea românească, analfabetismul funcțional conduce, deocamdată, la fenomene de același tip cu cele enumerate mai sus, dar de grad mai blând, mai soft. De exemplu, crește alarmant numărul tinerilor care – în lipsă de preocupări intelectuale, de idealuri educative, de sete de carte și de instruire etc. – se droghează tot mai intens. Pe de altă parte, acești tineri nu se mai pot pregăti pentru meserii și ocupații sofisticate, care presupun cunoștințe solide, fiindcă ei nu fac față exigențelor necesare. Ca rezultat, unii se plafonează complet, iar alții pleacă peste hotare în căutarea Edenului, sperând că acolo își vor putea împlini idealurile (dacă le mai au!). Aceste idealuri sunt însă la nivelul minimei rezistențe și presupun efort puțin pentru câștiguri bănești mari, ceea ce, pe lungă durată, nu se poate.

Care sunt măsurile pe care le considerați oportune pentru a reduce abandonul și analfabetismul funcțional în România?

Există măsuri cunoscute și aplicate cu mult succes în țări cu mari succese în educație, cum sunt țările nordice și, mai ales, Finlanda, cum sunt unele țări asiatice și, mai ales, Japonia, Singapore, Coreea de Sud etc. În plus, mai este și tradiția noastră sănătoasă, afirmată de la Cuza încoace, trecând prin faimosul ministeriat al lui Spiru Haret, prin anumite experimente interbelice reușite și chiar prin statornicia unor metode din anii de deschidere ai regimului comunist (circa 1965-1980). Mai întâi, este nevoie de reinstaurarea respectului pentru instituțiile de învățământ, pentru dascăli, elevi și studenți. Nu se pot demoniza mereu dascălii pentru ceea ce fac și pentru ceea ce nu fac și nu poate amesteca oricine în treaba lor. Concret însă, ar trebui început cu realfabetizarea tuturor românilor, fie și prin măsuri coercitive. Cei care nu-și dau copiii la școală ar trebui pedepsiți, iar cei care nu pot să-și dea copiii la școală trebuie ajutați s-o facă. În al doilea rând, trebuie finanțată bine educația. Daca finanțăm bine sănătatea și lăsăm învățământul la coadă, este ca și cum am planifica să avem oameni sănătoși fizic, însă infirmi intelectual. Tot concret, analfabetismul funcțional nu se poate micșora decât prin schimbarea paradigmei educației: elevii trebuie determinați să meargă cu plăcere la școală, cu drag de învățătură, cu admirație pentru dascălii lor de excepție …

În an Centenar, care este semnalul pe care România îl transmite pe plan extern în contextul valorilor ridicate ale analfabetismului și ale abandonului școlar?

România transmite peste hotare, în anul Centenarului, mai multe semnale proaste. Și nici nu trebuie să facă străinii eforturi să le descopere, fiindcă sunt strigătoare la cer, pe de o parte, iar pe de alta, în loc să ne îndreptăm singuri erorile – cum fac toate neamurile civilizate – ni le exhibăm noi înșine la Bruxelles și la Strasbourg, ne ducem noi la „Înalte Porți” ca să cerem intervenții energice contra neputințelor noastre. Parcă nici nu ne-ar plăcea să ne autoreglăm, în sensul că, unii dintre noi, simțim o plăcere sadică să pârâm, să arătăm cu degetul, ca și cum dreptatea numai din afara noastră ar putea să vină și ca și cum numai acea dreptate ar fi bună … Altminteri, școala românească dă semnale contradictorii: unii străini se miră cum de putem produce cercetători, medici, profesori așa de bine pregătiți, încât fac față cu brio în țările lor, cum de avem așa de buni studenți în multe universități din UK, Germania, Franța, Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Italia, Spania etc.; alții se întreabă de ce pleacă așa de mulți tineri să studieze peste granițe, din moment ce avem premise atât de bune în anumite specialități. La aceste întrebări ar trebui să răspundă clasa politică românească, aceea care a pierdut încrederea unei mari părți a românilor și aceea pe umerii căreia se află soarta națiunii române. Din fericire, încă mai funcționează, pe ici pe colo, tot mai rar și mai greu, constatarea lui Petre Carp, de la începutul secolului trecut: România are atâta noroc, încât nu are nevoie de politicieni! Din păcate însă, nu se poate merge mai departe cu acel „noroc” de demult al românului. Azi se vede cum norocul și-l face omul singur. La fel și țările și națiunile. Ele își fac norocul printr-un uriaș efort colectiv, bazat pe seriozitate, demnitate și performanță, dar și pe dreptate, adevăr și onestitate.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu