În urmă cu zece luni, pe 14 mai 2017, Emmanuel Macron a fost învestit în funcţia de Preşedinte al Franţei, devenind astfel al 25-lea şef de stat din Hexagon, dar şi cel mai tânăr conducător al Republicii. În cadrul ceremoniei solemne de învestire organizate la Palatul Élysée, Macron a promis că în timpul mandatului “le va reda încrederea în ei înşişi”.

Sergiu Mişcoiu, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la bilanţul celor zece luni ale mandatului Preşedintelui Macron la Palatul Élysée, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

DSC_0045

Vladimir Adrian Costea: D-le Mişcoiu, care este bilanţul celor zece luni ale mandatului Preşedintelui Macron la Palatul Élysée? Care este mesajul pe care l-a transmis în această perioadă pe plan intern şi extern? Totodată, cum a evoluat notorietatea lui Macron în aceste zece luni? Care este mesajul pe care Macron l-a transmis francezilor şi partenerilor europeni de la preluarea mandatului?

Sergiu Mişcoiu : Emmanuel Macron a fost ales, în mai 2017, în condițiile unui scrutin atipic, care a suprins prin marginalizarea spectaculoasă a celor două mari partide tradiționale franceze – Socialiștii și Republicanii. Apariția sa pe eșichierul politic, direct în postura de prezidențiabil, și modalitățile de comunicare alese pentru campania electorală i-au permis să se detașeze și să se poziționeze ca unicul candidat capabil să o învingă pe reprezentanta extremei drepte, Marine Le Pen. Din postura de Președinte proaspăt ales, Macron inaugurează o modalitate iconoclastă de a guverna, „scoțând pe tușă” ideologiile prăfuite, de stânga și de dreapta, și privilegiind un centru liberal și european. Genul politic proxim al lui Macron este Tony Blair, afirmație ce trebuie contextualizată, desigur, prin măsurarea decalajului celor 20 de ani în care socialismul francez a refuzat să se transforme într-un social-liberalism euro-compatibil, ajungând să fie surclasat de centrismul euro-liberal al noului Președinte.

După primele 10 luni de mandat, Emmanuel Macron a reușit să performeze mai bine decât predecesorii săi, cota sa de popularitate fiind ușor mai mare decât cea a lui Nicolas Sarkozy în februarie 2008 și sensibil mai mare decât cea a lui François Hollande în februarie 2013. Capitalul de încredere de care se bucură din partea a peste 50% din francezi se explică, în principal, prin două elemente: (1) deschiderea unor „fronturi” ale reformei în domeniul economic și social pe care predecesorii săi nu au avut curajul sau priceperea să le deschidă; și (2) capacitatea sa de a se impune ca principalul promotor al relansării Uniunii Europene, în direcția unei integrări mai substanțiale, a unei solidarități constructive, dar și a creșterii competitivității UE în raport cu principalii concurenți mondiali.

Care au fost principalele reforme adoptate pe plan intern? Care au fost provocările pe care le-a întâmpinat Preşedintele francez în vederea adoptării acestor reforme?

Reforma care a deschis mandatul, încă din vara anului 2017, a fost cea a Legii Muncii. Macron și partizanii săi au considerat că prevederile legale franceze în domeniu sunt depășite, că este necesară flexibilizarea pieții muncii și creșterea atractivității Franței pentru investitorii străini. Inacceptabilă în condițiile în care ar fi venit din partea unui președinte care reprezenta un partid clasic, această reformă a fost constestată cu o vehemență relativ scăzută de opoziția socialistă și radicală de stânga și de sindicate, întrucât a făcut parte din programul prezidențial al lui Macron și a fost printre puținele măsuri de reformă care s-au bucurat de suportul public al majorității francezilor.

În afară de aceasta, au fost adoptate o serie de alte ordonanțe și legi, printre care cele privind: întărirea securității interne, revizuirea regimului contribuțiilor sociale ale lucrătorilor indepedenți, înlocuirea impozitului pe întreaga avere (ISF) cu unul exclusiv pe bunurile imobiliare, suprimarea „rezervei” parlamentare (adică a dreptului Parlamentului de a realiza un excedent bugetar pe care îl cheltuia după bunul plac). Toate aceste reforme au fost percepute ca fiind „progresiste” și au lăsat un spațiu redus de mișcare contestatarilor conservatori sau socialiști, aflați într-o opoziție care nu a reușit să se regăsească și să se reconfigureze după „cutremurul” din mai 2017.

Cum s-a raportat Preşedintele Macron la actualitatea europeană? În ce măsură viziunea Preşedintelui Macron despre viitorul UE s-a impus în rândul partenerilor europeni?

Proiectul Președintelui Macron este unul de relansare a Uniunii Europene, prin consolidarea bazelor clasice ale acesteia și printr-o integrare mai accentuată. Deși sintagma „confederalism” nu este utilizată, din motive mai degrabă strategice, continuarea procesului de integrare și, mai ales, întărirea dimensiuni politice a acestuia, posibil însoțită și de o componentă militară comună, ar duce UE în direcția unei structuri de tip confederal. Toate aceste elemente sunt prezente în proiectul lui Macron și au fost total sau parțial susținute și de guvernele Germaniei, Olandei, țărilor scandinave, Spaniei și Italiei. Ele sunt însă combătute de țările Grupului de la Vișegrad, care exprimă o viziune reducționistă asupra Europei, ce ar trebui, după acestea, să redevină un simplu spațiu de liber schimb lărgit mai degrabă decât o uniune politică și monetară. Pariul – pe care Macron deocamdată încă nu l-a câștigat – este acela de a fisura unitatea acestui grup, de a „calma” naționalismele maghiar și polonez, și de a atrage înspre proiectul european franco-german țări precum Slovacia și Cehia. În acest context, este esențial ca țări precum România să nu se ralieze poziției contestatare și să rămână pe un parcurs de inspirație vest-europeană.

eu fse

A reuşit Emmanuel Macron să profite de instabilitatea politică din Germania pentru a se afirma drept principalul motor al reformării UE?

Angela Merkel este slăbită de incapacitatea de a fi câștigat în mod decisiv alegerile din toamna lui 2017 și s-a văzut obligată să negocieze cu social-democrații și, mai grav pentru poziția ei în cadrul guvernului, cu dreapta conservatoare din CDU și CSU. Acest lucru înseamnă, pe de o parte, că Macron este singurul capabil să asume leadership-ul cuplului franco-german în promovarea proiectului european, însă, pe de altă parte, și că determinarea Germaniei de a marșa în direcția unei Uniuni Europene consolidate nu mai este cea care era înainte de toamna anului trecut. Cred că Președintele Macron nu își mai pune întrebarea referitoare la cine este prima voce în cuplul franco-german, ci este mai preocupat de cum ar putea să evolueze poziția Germaniei față de relansarea și consolidarea Europei.

Cum s-a raportat Preşedintele francez la SUA şi Rusia în această perioadă? Identificaţi o schimbare de poziţionare faţă de mandatul lui Hollande?

Emmanuel Macron este cel mai „USA-compatibil” președinte pe care Franța l-a avut până acum, atât prin prisma generației din care face parte, cât și din perspectiva deschiderii sale intelectuale și culturale, fiind, de altfel, primul președinte francez cu adevărat anglofon. Pe de altă parte, Macron este opusul lui Donald Trump, atât din punct de vedere ideologic, cât și din cel al stilului politic, iar relațiile dintre cei doi nu sunt de natură să impulsioneze cooperarea transatlantică, mai ales după retragerea SUA din Tratatul de la Paris privind încălzirea globală. În condițiile unei Americi a erei Trump ce pare a fi „defectă”, Macron dorește ca Franța să atragă materia cenușie și investitorii care nu mai găsesc stimulente pentru a continua în SUA sau pentru a se instala peste ocean.

Referitor la relația cu Rusia, aceasta se înscrie în aceeași eră glacială în care se afla și în mandatul lui François Hollande. Susținătorii lui Emmanuel Macron nu pot uita că, în 2017, Putin a susținut-o în mod deschis pe Marine Le Pen, sperând că alegerea ei avea să fragilizeze Europa și să permită, în timp, revenirea Rusiei pe o poziție cvasi-hegemonică. În ciuda acestor premise nefaste, trebuie observat totuși realismul politicii lui Macron față de Moscova: intransigență în ceea ce privește menținerea sancțiunilor subsecvente ocupării Estului Ucrainei de către Rusia, însă încurajarea cooperării în domeniile economic și, mai ales, cultural; fermitate relativă față de încălcările drepturilor omului de către regimul de la Kremlin; în fine, menținerea tentativelor de coordonare și de concertare în ceea ce privește rezolvarea conflictului din Siria.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu