Alegerile prezidenţiale din Rusia care vor avea loc pe 18 martie a.c., reprezintă un nou moment cu puternice repercusiuni pe scena politică internaţională. La vârsta de 65 de ani, Vladimir Putin se pregăteşte să preia cel de-al patrulea mandat de preşedinte, pentru o perioadă de şase ani. În lipsa unor contracandidaţi cu sanse reale, principala necunoscută este reprezentată de rata de participare la vot, care va întări sau slăbi legitimitatea Preşedintelui rus în faţa electoratului.

Sorina Cristina Soare, cadru universitar la Universitatea din Florenţa, cercetătoare a partidelor politice româneşti şi europene, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la profilul politic si ascensiunea Preşedintelui rus, Vladimir Putin, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt. 

Inauguration of Vladimir Putin as President of Russia.

Vladimir Adrian Costea: În acest interviu, vă propun să analizați ascensiunea în politică a liderului de la Kremlin, Vladimir Putin. Care au fost primele etape care au marcat ascensiunea lui Putin în politică?

Sorina Cristina Soare: Cred că este cel mai dificil “portret” politic pe care l-am realizat pentru platforma dumneavoastră.

Putin este cu siguranţă una din figurile politice cele mai importante ale secolului al XXI-lea. Cred că se poate afirma fără nicio umbră de dubiu că există un înainte şi un după Putin în istoria Federaţiei Ruse. Cred că acelaşi lucru se poate afirma şi în legătură cu dinamicile internaţionale. Dacă unipolarismul american părea a fi modelul anilor 2000 – cu precădere dacă luăm în consideraţie anii preşedinţiilor Elţîn (1991-1999) – ascensiunea politică a lui Vladimir Putin avea să scoată rapid Federaţia Rusă din conul de umbră al anilor 1990 şi să schimbe dinamicile internaţionale. Pentru a răspunde, însă, direct întrebării dumneavoastră, este important să subliniez faptul că Putin este în mare parte un Homo Sovieticus. În 1991, Vladimir Putin avea 39 ani. Îşi petrecuse o parte importantă din viaţă în modelul politic, economic şi social sovietic. Putin s-a născut cu câteva luni înainte de moartea lui Stalin şi face parte din tineretul crescut şi educat în anii Brejnev. Modelul suveranităţii limitate, asociat aşa zisei doctrine Brejnev, se regăseşte destul de clar în modelul politicii externe aplicat de Putin cu precădere după faimosul discurs din 2005 când asociază dezmembrarea URSS-ului celei mai mari catastrofe a secolului trecut.

Recunosc, însă, că nu am citit biografii ale Preşedintelui rus şi observaţiile mele sunt mai degrabă inferenţe pe baza numeroaselor articole divulgative dedicate liderului de la Kremlin în ultimii ani. Înainte de a răspunde întrebărilor dumneavoastră, mărturisesc că m-am uitat şi pe biografia oficială disponibilă pe site-ul Kremlin-ului. M-a surprins felul în care se deschide această pagină oficială. Putin este prezentat ca fiind un om normal, provenind dintr-o familie a oamenilor simpli, care a trăit pentru mult timp precum media oamenilor: pe scurt, un om normal care şi-a păstrat aceste obiceiuri. Această descriere este fascinantă pentru că ştim din literatură că alegătorii sunt atraşi cu precădere de calităţi precum competenţa (tradusă în percepţia de inteligenţă), un leadership puternic, integritate morală şi empatie. Putin sigur şi-a cultivat cu atenţie toate aceste dimensiuni strategice, dar la fel de important este faptul că el se prezintă ca un om simplu. Putem interpreta această imagine ca fiind o dovadă a continuităţii simbolice cu valorile unei societăţi, cea sovietică, care la nivel de discurs cel puţin valoriza orizontalitatea şi cultul omului simplu. La fel de adevărat este şi faptul că regăsim în cazul lui Putin şi elemente legate de transformarea politicii în sensul unei personalizări accentuate şi, în legătură directă, nevoia ca orice lider de succes să micşoreze voluntar distanţa (în termeni de resurse materiale sau imateriale) dintre el şi alegători. În democraţiile consolidate sau în formulele hibride, alegătorii pun accentul cu precădere pe acele caracteristici personale care susţin imaginea unui candidat dezinteresat din punct de vedere personal şi, deci, un om onest care trăieşte ca oamenii normali, gândeşte ca aceştia şi lucrează în interesul acestora.

Acest om politic ideal este încarnat aproape perfect de Putin şi descrierea sa oficială este plină de mesaje implicite pentru susţinătorii acestuia. Aş aminti din acest punct de vedere, că ideea însăşi de carismă, precum este dezvoltată de Weber, este legată nu numai de calităţile deţinute de omul politic carismatic, ci mai ales de felul în care acestea sunt percepute de către discipoli. Şi aici putem spune că Putin este un om politic carismatic!

Pe baza acestor elemente introductive, revenind la întrebarea legată de ascensiunea politică a acestuia, trebuie amintit că tânărul Putin intră în Partidul Comunist încă de la sfârşitul studiilor de drept în anii 1970 şi că rămâne membru al acestuia până în 1991. Sigur, această loialitate nu este surprinzătoare dacă ne amintim că Putin avea să facă parte din cadrele faimosului serviciu al securităţii URSS, KGB. Postul de la Dresda deţinut până în 1990 demonstrează nu numai calitatea profesională, ci şi încrederea de care se bucura în rândul structurilor de conducere. Nu este foarte clară poziţia pe care Putin a avut-o în perioada post-1991 în colaborarea cu rectorul Universităţii de stat de la Sankt Petersburg şi apoi la nivel de politică locală.

Cariera politică debutează oficial la nivel naţional în 1996 când avea să integreze administraţia preşedintelui Elţîn. Deja în perioada 1991-1996 avea să stabilească contacte politice importante cu administraţia locală din Sankt Petersburg. Ascensiunea politică la Moscova este însă imediată. Deşi în prezentarea oficială Putin mărturiseşte strategic că prefera viaţa de la Sankt Petersburg vieţii politice complexe şi complicate de la Moscova, în trei ani de zile acesta avea să devină Prim Ministru al guvernului rus într-o perioada marcată de instabilitate politică şi economică. Dacă vă amintiţi, sunt şi ani complici pe scena interanţională – 1999 marchează triumful NATO în Balcani şi indirect reprezintă o dovadă a slăbiciunii ruse.

Nu foarte cunoscut, Putin părea a fi unul dintre prim-miniştrii legaţi de un Preşedinte cu probleme de sănătate şi mai ales de alcool. Istoria avea să demonstreze contrariul.

În alegerile din decembrie 1999, Putin îşi arată pe deplin dexteritatea politică. Susţine partidul Unitatea şi, după scurt timp, avea să devină Preşedinte interimar în urma demisiei lui Elţîn. Scurta poziţie de prim ministru îi permisese să demonstreze cu precădere imaginea unui Prim ministru competent (între timp îşi obţinuse teza de doctorat în economie) şi un aprig susţinător al ordinii şi al disciplinei. Acest ultim element cred că este foarte important: Putin aduce în politica de la Moscova (ce se vroia atunci inspirată de modelul liberal democratic, dar care era evident marcată de instabilitate şi chiar haos) ordinea şi posibilitatea de a prevedea evoluția evenimentelor viitoare în politică. Ordine, disciplină şi previziune sunt cuvinte cheie din arsenalul unui fost ofiţer, elemente care nu sunt neapărat asociate unei ideologii, ci mai degrabă unei atitudini intelectuale în sensul lui Geiger. Structura acestei mentalităţi este de natură militară şi nu are un conţinut stabil, evoluează, se adaptează, se modifică în funcţie de context. Aici descoperim din nou abilitatea lui Putin: nu a adus militarii în politică, dar a dus în politica de la Moscova mentalitatea acestora şi ambiţiile recurente ale unui imperiu.

Chiar dacă din punctul de vedere al index-urilor internaţionale, Federaţia Rusă a cunoscut un declin al calităţii democratice, cred că trebuie spus şi că Putin este susţinut de un grup amplu de alegători atraşi pe de o parte de nostalgia stabilităţii de odinioară, dar şi de redeşteptarea ambiţiilor imperiale pe care Putin le încarnează la perfecţie.

După alegerile din 2000, cariera lui Putin este sinonimă cu o Hegemonie clară: un prim mandat de preşedinte din 2000 până în 2004, urmat de un al doilea mandat până în 2008 şi de o jonglerie instituţională care mută temporar frâiele politicii în mâinile Primului ministru Putin (2008-2012). Din 2012, Putin redevine Preşedinte al Federaţiei şi se prezintă din nou ca frontrunner în alegerile de duminică din 18 martie.

Photo from Vladimir Putin’s personal archive

Care este influența pe care recrutarea în serviciul KGB şi adeziunea la Partidul Comunist al URSS au impregnat-o asupra gândirii lui Putin?

Este o întrebare dificilă: aş începe prin a spune că având de-a face cu unul dintre Serviciile cele mai performante, putem deduce că Putin a avut un avantaj important în reciclarea în Homo Post-Sovieticus. A beneficiat clar de pregătirea profesională care i-a garantat flexibilitate. A beneficiat la fel de clar de reţelele personale construite în timp care i-au permis nu numai supravieţuirea economică după 1994, când îsi dă demisia din KGB, ci şi construirea progresivă a unui cordon de susţinători în sistemul primenit de Elţîn în anii tulburi ai deconstrucţiei modelului sovietic. Ştim bine că dincolo de aceste elemente implicite, Putin beneficiază explicit de susţinerea serviciilor care sunt evident atrase de mentalitatea descrisă mai sus. În acelaşi timp, cred că trebuie amintit că pe baza informaţiilor publice ştim că Putin era doar (dacă se poate spune doar pentru un serviciu de dimensiunile KGB-ului) un agent de nivel mediu. Nu făcea parte din elita moscovită.

Cred şi că nu poate fi negat că experienţa în KGB dovedeşte lealitatea acestuia faţă de idealurile sovietice. Pregătind acest interviu, am regăsit un articol publicat de The Wahington Post în 2000: regăsim în acel text imaginea unui ofiţer de nivel mediu, dar un ofiţer cu idei clare şi mai ales cu o mentalitate care valorizează nu numai ordinea şi disciplina, ci şi cultul naţiunii. M-a surprins citatul din articol în care Putin declara că nu a citit o anumită carte doar pentru că era scrisă de un dezertor şi “el nu citeşte cărţi scrise de cei care au trădat Patria”.

În acelaşi timp nu putem nega că experienţa în sistemul KGB i-a fost mai clar prielnică în termeni politici dacă ne amintim că în 1998, un an înainte de a deveni Prim ministru, este numit la conducerea FSB-ului, succesorul KGB-ului. Îmi place mult un citat din Tomasi di Lampedusa care ar putea fi tradus simplu: totul se schimbă pentru ca totul să rămână precum este. Cam aşa şi în ceea ce-l priveşte pe Putin.

După ce a fost Vice-primar al oraşului Sankt-Petersburg, Putin a fost numit în august 1999 în funcția de prim-ministru de către Boris Elţin. Cum explicați acest “salt” pe care Putin l-a făcut într-o perioadă scurtă de timp? Totodată, care au fost motivele pentru care Putin a fost opţiunea aleasă de Elţin pentru funcţia de prim-ministru?

Putin era cu siguranţă omul potrivit la momentul potrivit. Calităţile menţionate mai sus şi legătura cu KGB-ul sunt elemente clare care îl avantajează. Nu trebuie uitat şi faptul că printre primele gesturi politice independente ale lui Putin a fost acela de a-l graţia pe Elţîn sau mai precis de a-i acorda o imunitate explicită. Putin este de la început pentru viaţa politică rusă un om de cuvânt (cu tot ceea ce poate fi pozitiv şi negativ). Cred că Putin dovedise deja faptul că este un om cu pumn de fier: avea să se vadă însă clar în primul său mandat de preşedinte, focalizat cu precădere asupra a două priorităţi interne, războiul din Cecenia şi lupta împotriva oligarhilor.

La scurt timp, după retragerea lui Elţin, Putin a preluat funcţia de Preşedinte pentru două mandate consecutive. În contextul ameninţării terorismului, Putin şi-a consolidat puterea politică, înlăturându-şi adversarii politici. Raportându-vă la primele două mandate de Preşedinte, cum a evoluat natura regimului politic de la Kremlin în această perioadă? Care sunt schimbările pe care Putin le promovează pe plan intern şi extern?

Putin şi-a consolidat poziţia în viaţa politică rusă de la începutul noului secol atât prin gestiunea războiului din Cecenia şi mai ales prin controlul exercitat asupra oligarhilor. Dacă înţeleg bine întrebarea dumneavoastră este însă cu precădere în perioada post-2002, dacă vă amintiţi sângerosul atac de la un teatru din Moscova coordonat de Movsar Barayev, când putem observa stabilizarea poziţiei lui Putin. Devine din acel moment omul care garantează stabilitate şi siguranţă (fizică şi economică). Aceste două elemente sunt pozitive dacă ne referim la alegătorii ruşi, dar în acelaşi timp sunt asociate unor derive din ce în ce mai vizibile la nivelul libertăţilor civile şi politice monitorizate de ONG-uri internaţionale. Scorul democratic monitorizat de Freedom House începe să se degradeze vertiginos, dar din câte ştiu nivelul de încredere în Putin rămâne ridicat.

Gestiunea autoritară a atacului din 2002 devine din ce în ce mai mult observabilă şi în felul în care adversarii politici sunt percepuţi şi trataţi ca inamici. Natura autoritară a lui Putin devine evidentă în 2006 când se asistă la unul din primele atacuri fără jenă sau precauţii excesive la adresa unei reprezentante a mass media: Anna Politkovskaya. Publicaţiile acesteia care descriau starea de corupţie a armatei ruse în contextul cecen avea să devină o condamnare la moarte. Asasinarea acesteia (în ziua de naştere a lui Putin – coincidenţă pentu unii, alegere strategică pentru alţii) nu a fost însă niciodată asumată de Putin. Totuşi avea să fie considerată un indicator clar de derivă autoritară, mai ales dacă era pusă în legătură cu noua lege a ONG-urilor care dovedea starea de intimidare continuă a societăţii civile (A se vedea Raportul Freedom House 2017). Omul de acţiune Putin pare a-şi extinde spaţiul de manevră: în 2006, Aleksandr Litvinenko este otrăvit la Londra (acum câteva zile a fost publicat un nou caz pe sol britanic, este vorba de Serghei Skripal). Rusia nu mai era clar colaboratorul timid al Statelor Unite, ci un ambiţios concurent al modelului occidental. Ambiţiile Federaţiei sunt legate şi de creşterea vertiginoasă a PIB-ului, o creştere însă bazată aproape exclusiv pe costul petrolului. În paralel, politica lui Putin este din ce în ce mai sincronizată cu principiile Euroasianismului descris şi promovat de Dughin.

Această sincronizare o observăm atât în ceea ce priveşte promovarea valorilor tradiţionale la nivel intern (ceea ce reprezintă un conflict declarat cu valorile occidentale şi drepturi civile precum în cazul comunităţii LGBT), cât şi la ambiţiile de extindere a sferei de influenţă la nivel extern. Nu am avut o revoluţie în spaţiul rus după 2000, ci o transformare progresivă a sistemului sub conducerea abilă a lui Putin. Deja din 2000, comunitatea academică şi experţii specializaţi în politica rusă au atras atenţia asupra reformelor actuale în vederea întăririi puterii executive. În paralel, reformele la nivel administrativ au mărit spaţiul de manevră al centrului. În 2008, Putin însă respectă regulile Constituţiei şi Medvedev este ales preşedinte cu binecuvântarea sa. Din poziţia de prim ministru, Putin coordonează clar viaţa politică şi reprezintă vocea principală a Rusiei pe plan extern. Aceştia sunt ani complicaţi dacă ne gândim că mandatul de Prim ministru coincide cu criza financiară care scoate la iveală vulnerabilitatea economiei ruse, excesiv de dependentă de investiţiile occidentale.

Politica externă a Rusiei este monopolizată iniţial de conflictul din Georgia. Rusia nu mai era sigur un cap plecat în faţa Occidentului şi devine evident cu cel de-al treilea mandat al lui Putin din 2012, un mandat de 6 ani a cărui constituţionalitate a fost criticată atât la nivel intern cât şi de ONG-uri internaţionale şi a cărui legitimitatea a fost pusă sub semnul intrebării de acuzaţii de fraudă. Cu aproape 64% de voturi în favoarea sa Putin este reales şi îşi arată rapid noile strategii. În 2014 anexează Crimeea, începând cu 2015 Rusia devine din ce în ce mai activă în conflictul din Siria. Vrem nu vrem, cu Putin, Rusia a devenit un actor internaţional de neevitat.

Mai mult Putin a devenit Rusia, încarnând ambiţiile care se regăsesc în profunzimea istoriei ţariste şi în anii sovietici. În 2014, un apropiat al lui Putin, Viaceslav Volodin, declara: “Dacă îl avem pe Putin, avem Rusia. Dacă nu îl avem pe Putin, nu mai este Rusia”.

În urma modificării Constituţiei, a obţinut cel de-al treilea mandat de preşedinte, în 2012, pentru o perioadă de 6 ani. În luna martie, va obţine, cel mai probabil, cel de-al patrulea mandat de preşedinte. Cât de puternic şi influent devine Putin, în acest context, pe scena politică internaţională? Totodată, consideraţi că este apreciat de electoratul rus sau, dimpotrivă, alegerea este una de faţadă, fiind mai degrabă o validare a unei singure opţiuni posibile?

O parte din răspuns l-am dat mai sus. Sondajele îl dau ca şi câstigător clar, mai ales dacă nu uităm faptul că avem de-a face cu o competiţie limitată, principalii contracandidaţi fiind împiedicaţi să participe la alegerile din 18 martie 2018 (a se vedea cazul Alexei Navalnîi), iar parte din cei care se prezintă sunt candidaţi de faţadă, apropiaţi lui Putin (precum Xenia Sobceak). Nu pare a fi o problemă cine câştigă – răspunsul este destul de previzibil – ci ce participare va legitima aceste alegeri. Mai precis, la 65 de ani, Putin nu are contracandidaţi, ci trebuie doar să monitorizeze câţi alegători ruşi se vor prezenta la alegeri. Acest număr îi va întări sau slăbi mandatul: susţinătorii Kremlinului speră într-un rezultat de 70% de voturi în favoare, cu o participare de peste 70% dintre alegători (n.a. în ciuda boicotului cerut de Navalnîi care pare a fi prins cu precădere printre tineri). Un astfel de mandat, observă cu dreptate analiza CNN, i-ar permite lui Putin să obţină un mandat clar de a răspunde cu aplomb Occidentului care îl acuză de derive autoritare. De remarcat şi faptul că în această campanie s-a discutat mai mult despre ce se va întâmpla peste 6 ani, în 2024, când teoretic Putin nu mai poate fi ales şi, nu este chiar un detaliu, va avea 72 de ani. Sigur, imaginile difuzate constant de Kremlin ne arată un lider extrem de sănătos, viril şi în formă fizică, dar anii sunt o miză importantă în viitor, mai ales dacă se menţine stilul de politică agresiv şi provocator pe scena internaţională.

Cum s-a desfăşurat campania electorală a lui Putin în ultimele lui? Care au fost principalele mesaje pe care liderul de la Kremlin le-a trimis?

S-a văzut puţin din această campanie în presa internaţională. Un comentariu personal: fac parte din generaţia care nu a învăţat rusa obligatoriu şi (din punct de vedere strict profesional) acest lucru este un obstacol. Nu mă pot informa direct şi, în acest caz, informaţiile sunt prea puţin detaliate. Ceea ce am înteles este că Putin nu prea s-a văzut. A făcut o campanie indirectă. Temele economice au fost importante, mesajul lui Putin fiind legat de redresarea economiei care a început în 2017. În acelaşi timp, analiştii au subliniat mesajul implicit al acestor alegeri programate în aceeaşi zi ca şi anexarea Crimeei acum 4 ani: cu Putin, Rusia rămâne activă pe plan international.

La vârsta de 65 de ani, Putin se pregăteşte să preia cel de-al patrulea mandat de preşedinte, pentru o perioadă de şase ani. După un mandat de preşedinte interimar, două mandate de preşedinte (fiecare de câte patru ani), un mandat de prim-ministru, urmate de alte două mandate de preşedinte (fiecare de câte şase ani), Putin se poate afla în prima linie a puterii politice pentru o perioadă de 25 de ani, în cazul în care va exercita până la capăt mandatul obţinut în alegerile prezidenţiale din luna martie. Care este moştenirea pe care Putin o va lăsa în momentul în care se va retrage sau va fi înlocuit de la putere? Totodată, când preconizaţi că actualul lider de la Kremlin va renunţa la putere?

Am răspuns oarecum la această întrebare şi cred că Viaceslav Volodin ne-a răspuns implicit: “Dacă îl avem pe Putin, avem Rusia. Dacă nu îl avem pe Putin, nu mai este Rusia”. Deocamdată este greu de prevăzut o Rusie Mare fără Putin. Ce ne rezervă viitorul este greu de prevăzut, dar este destul de sigur că dacă va renunţa la putere, Putin o va face ca şi în cazul lui Elțîn, cu un acord implicit de amnistie, în favoarea unui om de încredere, de încredere pentru el şi pentru serviciile secrete ruse.

unnamed (1)

Sorina-Cristina Soare, doctor în Ştiinţe Politice, este profesor la Universitatea din Florenţa (Italia). A absolvit în anul 1998 Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii din Bucureşti, urmând ulterior studiile de doctorat la Université Libre de Bruxelles.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu