Importanța deosebită a anului 1918 în conștiința societății, marcat de sfârșitul Primului Război Mondial și reîntregirea tuturor teritoriilor locuite de români, reprezintă o provocare prea mare pentru guvernanți. Absenţa în ultimii ani a unui program de infrastructură pentru a facilita deplasarea între provinciile istorice, precum și lipsa unui program concret de acțiuni pentru sărbătorirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, atrag un puternic semnal de alarmă cu privire la capacitatea Guvernului de a gestiona programul de pregătire a aniversării Centenarului Marii Uniri şi a marcării sfârşitului Primului Război Mondial. Desfiinţarea Departamentului Centenar contribuie la minimalizarea rolului acestuia, după ce personalul acestuia a trecut din subordinea prim-ministrului la Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Lectorul universitar Alexandru Gussi, de la Facultatea de Științe Politice a Universității din Bucureşti, doctor în ştiinţe politice al Institutului de Studii Politice din Paris (Sciences Po) şi editorialist la Revista 22, a realizat o analiză privind linia de demarcaţie dintre naţionalism şi falsitate, pornind de la sărbătorirea Centenarului, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

114

Vladimir Adrian Costea: D-le Alexandru Gussi, ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918? Din perspectiva modernizării, provinciile istorice românești au fost pregătite de înfăptuirea Marii Uniri?

Alexandru Gussi: Întrebarea dumneavoastră este foarte pertinentă. Pe lângă celebrarea Marii Uniri, noi, cei de azi, avem o perspectivă istorică ce ne obligă să vedem nu numai dimensiunea pozitivă, pe care o aniversăm la fiecare zi națională, ci și limitele acelui moment. Vechiul Regat nu a fost pregătit, nici nu putea să fie, unirea a fost în primul rând rezultatul unei fericite conjuncturi istorice. Marea Unire a permis o mutare a centrului de greutate spre Vest și cred că acesta a obligat la pași înainte, atât constituționali, cât și civilizaționali.

Care au fost traiectoriile de modernizare pe care le-a urmat România pe parcursul celor 100 de ani de la Marea Unire?

Identific rapid patru etape distincte: cea a democratizării de după 1918, cea a autoritarismului regal, cea a totalitarismului comunist și cea a integrării europene. Toate au avut o capacitate limitată de a merge în adâncul realității sociale. Dintre toate, cenzura de la instaurarea comunismului a fost cea care a bulversat cel mai mult ierarhiile sociale, scara de valori, perspectivele de dezvoltare. A fost o vastă inginerie socială. Modernizarea totalitară a pervertit procesul modernizării autentice, occidentale. Un exemplu este pervertirea idealului educației, care a fost pus, pe latura sa umanistă, în slujba diverselor forme de propagandă, de la sovietizarea stalinistă la naționalism și cultul personalității. Tranziția postcomunistă nu a depășit tarele acestei pervertiri de la nivel educațional. Se vorbește mult despre plagiat, despre impostura universitară. Toate acestea vin din faptul că regimul comunist a construit o falsă scară de valori în care cei care aveau relații privilegiate cu regimul erau favorizați, promovați pe acest criteriu, nu pe cel al valorii. În postcomunism, în mod paradoxal, la adăpostul autonomiei universitare, acest fenomen s-a amplificat. Pe hârtie și cantitativ pare că progresăm, pe fond și calitativ, lucrurile sunt mai triste. Și acesta nu e decât un exemplu.

Unde plasați astăzi România, raportându-vă la nivelul de modernizare al statului și al elitei politice?

Nu am depășit faza formei care încearcă să creeze fondul. După intrarea în Uniunea Europeană, vechea problemă a dezvoltării sincrone cu Occidentul s-a pus diferit din cauza rolului pe care instituțiile europene îl joacă direct la nivelul țării noastre. Problema esențială este însă că rolul elitei politice era acela de a ajuta la accelerarea procesului de modernizare, de europenizare, ceea ce nu mai este cazul. Elita politică este acum dominată de reflexe naționaliste, am putea spune chiar reacționare în raport cu europenizarea. Nici aici nu am fost pregătiți. Nici noi, nici Uniunea Europeană. Cred că România continuă și acum să-și fure căciula mimând mai degrabă decât implementând instituțiile de inspirație europeană. Iar dacă asumarea valorilor care fac să trăiască aceste instituții e falsă, e impregnată de reflexul simplei mimări, ne condamnăm la o formă de subdezvoltare instituțională. Din această perspectivă putem să considerăm că apariția unor voci anti-europene are și părți bune. Face vizibil un clivaj care e autentic. Așa vom vedea mai bine cine e cine, cine vrea ce.

Ce ar trebui să învățăm la 100 de ani de la Marea Unire?

Că indiferent de sacrificiile umane imense din Primul Război Mondial și indiferent de cadourile pe care ni le poate face istoria, important e ca realitatea instituțională să fie dublată de o autentică asumare a valorilor invocate. Din prăpastia între realitate și discurs ne-au pândit totdeauna demonii istoriei, extremisme, populisme etc. Din păcate, actualele elite de la București nu par interesate de lecțiile istoriei.

Care este linia de demarcație între patriotism și asumarea în mod fals a atașamentului față de patrie? În ce măsură anul 2018 va fi marcat de această pendulare între patriotism, ipocrizie și falsitate?

Iarăși este o întrebare foarte bună. Deocamdată lucrurile nu sună bine. Patriotismul autentic e în criză. Și asta pentru că România trăiește o criză de reprezentare, a democratizării. Patriotismul e o pasiune pentru binele comun. Îmi trebuie un microscop pentru a găsi vagi urme de așa ceva la nivelul elitei politice. Și asta e resimțit și de societate. Dar cred că principala lipsă din România de azi este una care ține de dimensiunea intelectuală a politicii. Partidele politice au rupt legătura autentică atât cu societatea, cât și cu lumea intelectuală. Asta face ca termenii discursului politic în general să fie înecați în populism și în naționalism de extracție ceaușistă. Partidele erau cele chemate să producă fiecare discursul său despre binele comun și despre articulația între patriotism și vocația noastră europeană. Nici măcar un partid nu are un demers coerent în acest sens. Rezultatul este un vocabular politic sărac și incapacitatea de mobilizare socială. Așa am revenit la scene tip Cântarea României.

În ce măsură politizarea Centenarului poate pune în lumina nefavorabilă momentul aniversar? Care sunt riscurile reprezentate de excesul de politizare al aniversării Centenarului?

Problema din România de azi nu este politizarea în sine, ci utilizarea politicului în scopuri economice, pentru a evita justiția, pentru a ataca un adversar cu care te lupți pentru accesul la resurse, nu pentru viziunea asupra binelui comun. Oamenii politici au o nevoie disperată de legitimare și o pot regăsi în astfel de momente. În acest sens, cei care conduc diverse instituții publice, în primul rând șeful statului, sunt vizibil privilegiați în această cursă de legitimare. Totuși, avem o coabitare, așa că echilibrul e restabilit, deci nu văd că la acest nivel există un pericol major. El există însă la nivel ideologic: tentația naționalistă pândește la fiecare discurs sau eveniment aniversar. Din acest punct de vedere anul acesta asistăm la un test de maturitate dat atât de liderii politici, cât și de societatea românească. La sfârșitul anului va merita să facem un bilanț.

 

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu