Aşadar, cum s-a făcut această strategie? Este o întrebare care revine frecvent în discuţiile despre negocierea aderării României la Uniunea Europeană. Explicaţia cred că este aceea că, în cultura noastră socială, strategiile sunt mai degrabă întâmplătoare şi întâmplările înlocuiesc perspectiva. În ceea ce priveşte negocierea, atunci când este vorba de o târguială/tocmeală sau de o tranzacţie simplă, de tipul „ia-şi-dă”, mai merge să nu elaborezi o strategie bine fundamentată. Dar dacă negocierea se înscrie într-un proces ori avem de-a face cu negocieri europene complexe, nu este o treabă serioasă să intri în negocieri fără o strategie.

De aceea, când am preluat portofoliul negocierilor de aderare (decembrie 2000), prima întrebare pe care am pus-o şi eu colegilor care deja începuseră negocierea a fost despre strategia de negociere a României. Răspunsul a fost că aşa ceva nu exista. Iar când primul-ministru sau alţi membri ai guvernului mă întrebau, la începutul anului 2001, dacă am fost la Bruxelles şi dacă am o opinie despre ce se doreşte acolo de la noi, eu le răspundeam că, în calitate de negociator-şef al României, nu aveam ce căuta acolo fără să am o strategie clară şi credibilă referitoare la ce vrea şi ce poate să facă România în negocierea aderării. Motiv pentru care primele activităţi ca negociator-şef al României au fost îndreptate către realizarea unei strategii de negociere şi, corelată acesteia, o echipă a României de negociere cu Bruxelles-ul. În luna februarie 2001 aveam deja o schiţă de strategie, iar în luna următoare am fost în măsură s-o introduc în dezbaterea guvernului.

Ştiam că negociatorii Comisiei Europene erau predispuşi la formulele competitive, dar şi la cele de colaborare, aveau capacitatea de evitare, dar şi cea de acomodare. Ca atare, strategia noastră de negociere trebuia să includă toate aceste formule.

Nu am să prezint strategiile României în negocierea de aderare cu Uniunea Europeană, căci poate fi subiectul unei cercetări distincte. Pe scurt, am să vă spun cum am gândit strategizarea. În primul rând, a trebuit să arăt guvernului că negocierea de aderare a unui stat la Uniunea Europeană era o interacţiune asimetrică, desfăşurată cu un partener foarte puternic (economic, financiar, politic etc.) şi, în plus, totul se derula pe terenul lui, deoarece substanţa negocierii era dată de legislaţia europeană. Ca atare, esenţial era ca România să se îndrepte către negocierea integrativă, adică win-win, ceea ce însemna că fiecare parte câştiga din soluţiile negocierii. Iar pentru negociatorii români se punea problema identificării clare a relaţiilor între părţi şi a obiectivelor clar exprimate. Într-o astfel de situaţie de negociere, am considerat că negociatorii români trebuiau pregătiţi pentru mai multe tipuri de abordări, nu doar pentru una anume. Aceasta pentru că puterea de negociere a României era dată, în primul rând, de calitatea echipei de negociere.

Ştiam că negociatorii Comisiei Europene erau predispuşi la formulele competitive, dar şi la cele de colaborare, aveau capacitatea de evitare, dar şi cea de acomodare. Ca atare, strategia noastră de negociere trebuia să includă toate aceste formule, chiar dacă urmau să fie greu de explicat public anumite abordări, iar pentru negociatorii români totul devenea deosebit de dificil. La urma urmelor, ceea ce conta era rezultatul, adică să obţinem decizia partenerilor europeni de aderare la Uniunea Europeană.

Obiectivele

Una dintre cele mai grele misiuni ale strategiei noastre a fost să definim clar care sunt obiectivele negocierii de aderare. Desigur, obiectivul central a fost aderarea României la Uniunea Europeană. Dar pentru negociatori era nevoie de ceva mai mult. Ne interesa să ştim sigur ceea ce înţelegeau autorităţile, instituţiile, structurile de piaţă, grupurile socio-profesionale, partidele politice etc. prin aderarea la Uniune. Şi încă ceva – ce disponibilitate de investiţie avea societatea românească pentru a obţine acel rezultat sau care ar fi aşteptarea ei minimală / maximală? Evident, a fost necesar să evaluăm puterea de negociere a României pentru a calcula care ar putea fi rezultatul cel mai bun la care am putea spera. Se punea şi problema timpului pe care-l aveam la dispoziţie pentru finalizarea negocierilor, dar şi opţiunile de negociere ale partenerilor noştri europeni. Într-un alt context am relatat despre cum am definit interesul României, ceea ce a fost iarăşi deosebit de dificil.

Însă, din punctul de vedere al echipei de negociere a fost foarte important să scenarizăm opţiunile României de poziţionare faţă de anumite subiecte ale negocierii, ca şi paşii pe care ar putea să-i facă pentru avansarea în negocieri.

Timpul

Repet faptul că strategia de negociere a României a fost elaborată la un an după ce negocierile de aderare erau derulate şi ţara noastră deja intrase într-o serie de angajamente, inclusiv cele rezultate din principiile negocierii, acceptate de Bucureşti, la 15 feb. 2000. Spre exemplu, cel mai important dintre aceste angajamente a fost că România îşi propunea să adere la Uniunea Europeană în 1 ian. 2007.

Ca atare, pentru a nu dovedi neseriozitate şi impredictibilitate, a fost menţinută această propunere a datei aderării şi întregul proces de negociere a fost încadrat într-un interval de timp deja dat. De aceea, strategia noastră a gândit procesul de negociere a aderării până la sfârşitul anului 2004, perioadă de timp în care am prevăzut recuperările în pregătirea internă a aderării, în elaborarea documentelor de poziţie pentru toate capitolele de negociere (în 2000 fuseseră abordate preponderent capitolele fără acquis) şi opţiunile reconfigurate tactic în funcţie de fiecare preşedinţie a Consiliului Uniunii Europene şi Consiliului European.

Asumând decizia guvernului, în strategie am argumentat necesitatea pregătirii pentru capitolele Pieţei Interne şi capitolele economice şi financiare, consolidării cadrului instituţional central şi local pentru implementarea legislaţiei europene, îmbunătăţirea activităţii de monitorizare a îndeplinirii anagajamentelor degajate din negocieri şi, nu în ultimul rând, amplificarea cooperării şi comunicării interne şi a celei politico-diplomatice, la nivelul instituţiilor europene şi statelor membre.

Strategia generală de negociere a aderării, ca şi strategiile sectoriale (pentru politici) au făcut posibilă evaluarea mai realistă a ariilor în care aveam nevoie de perioade de tranziţie şi/ sau aranjamente tehnice, pentru fiecare solicitare de acest gen pregătind tactici distincte.

Pentru a nu mai intra în alte detalii, voi rezuma caracterizarea strategiei de negociere a aderării României la Uniunea Europeană ca fiind una integrativă, globalistă, orientată spre rezultate de etapă şi scenarizând finalitatea în încheierea negocierii tuturor capitolelor de negociere şi a proiectului Tratatului de aderare, în luna decembrie 2004, pentru ca ţara noastră să mai aibă doi ani pentru definitivarea pregătirii aderării şi a procesului de ratificare a Tratatului de aderare, iar la 1 ianuarie 2007 să adere formal la Uniunea Europeană.

Strategiile sectoriale

Foarte pe scurt am să vă exemplific activitatea de strategizare a negocierii de aderare şi prin ceea ce am numit strategii sectoriale. Acestea îmbinau strategiile pentru politici europene cu cele pentru capitole distincte. Strategia de Politică industrială era concordantă Capitolului 15 de negociere. Acest document strategic pleca de la opţiunea României ca industria să fie una din principalele ramuri economice ale României, să se încadreze ofensiv în spaţiul şi mecanismele Pieţei Interne şi să fie orientată spre competitivitate europeană şi globală.

Industria urma să se înscrie în politica României de dezvoltare durabilă, să asigure o protejare ridicată a mediului înconjurător, să se bazeze pe productivitate, cercetare, inovare şi valorificare superioară a resurselor umane şi a pieţei muncii locale.

Politica industrială postaderare a României susţinea avansul către societatea cunoaşterii, construirea unui nou parteneriat social şi a coeziunii economice şi sociale a ţării. Elaborarea acestei strategii a pornit de la analiza situaţiei curente a sectorului industrial şi a fost corelată cu Planul Naţional de Dezvoltare a României. A scenarizat nu doar evoluţia de ansamblu, ci a întregii structuri industriale (energie, metalurgie, construcţii de maşini, electrotehnică şi electricitate, chimică şi petrochimică, lemn, confecţii, apărare, materiale de construcţii etc.). Strategia a fost însoţită şi de un amplu program de implementare.

Comunicarea

Strategia de comunicare privind aderarea şi integrarea europeană a fost foarte semnificativă pentru negocierea aderării. Aceasta pentru că, la începutul anului 2000, sondajele de opinie arătau că populaţia României avea o slabă cunoaştere a Uniunii Europene, ca să nu mai vorbim de politicile europene sau de negocierile de aderare.

Or, părea că societatea românească susţinea masiv aderarea la Uniune pentru beneficii, pe care le percepea mai mult în termeni generali, fără a conştientiza şi posibile costuri care trebuiau asumate de România.

Problema culturală românească a fost şi continuă să fie aceea că strategiile cel mai frecvent sunt puse direct în arhive şi nu sunt considerate suport pentru procesul decizional, nu sunt însoţite de programe de implementare şi de acţiunea propriu-zisă. Vă asigur însă că în cazul strategiei negocierilor de aderare la Uniunea Europeană s-a înregistrat o excepţie.

Interesul comunicării pe teme europene era de gradul cel mai înalt pentru negocierea de aderare, deoarece îndeplinirea angajamentelor care urmau a fi înscrise în Tratatul de aderare era direct legată de comportamentul instituţiilor statului şi al cetăţenilor români în mediul social, economic, cultural, politic postaderare. Totodată, era vorba de preluarea drepturilor şi responsabilităţilor ca cetăţeni europeni de către cetăţenii României.

Nu în ultimul rând, trebuia să fie informate toate categoriile sociale, profesionale, structurile de piaţă etc. despre conţinutul procesului integrării europene, în care urma să intrăm ca stat, comunitate şi indivizi. Desigur, comunicarea europeană a fost şi este astăzi o nevoie continuă, trebuind să fie antrenate instituţiile guvernamentale centrale, regionale şi locale, structurile de piaţă, ONG-urile, mas media, media socială etc.

Întregul proces al pregătirii aderării la Uniunea Europeană, incluzând şi negocierea de aderare, a fost bazat pe o continuă şi serioasă strategizare. Nici nu era posibil altfel, deoarece managementul afacerilor europene nu poate fi lipsit de astfel de instrumente de cunoaştere şi prospectare a realităţilor comunitare.

Problema culturală românească a fost şi continuă a fi aceea că aceste strategii, cel mai frecvent, sunt puse direct în arhive şi nu sunt considerate ca suport pentru procesul decizional, nu sunt însoţite de programe de implementare şi de acţiunea propriu-zisă. Vă asigur însă că pentru cazul strategiei negocierilor de aderare la Uniunea Europeană s-a înregistrat o excepţie. Tot parcursul negocierilor de aderare a urmat gândirea strategică iniţială, au fost monitorizate şi evaluate permanent rezultatele obţinute şi s-a procedat la îmbunătăţiri ale strategiei în funcţie de contextul intern, european şi internaţional. Efectul a fost că România şi-a îndeplinit obiectivul central al negocierii de aderare, a finalizat negocierea capitolelor şi a Tratatului de aderare în decembrie 2004, iar la Consiliul European din 17 decembrie 2004 a obţinut decizia de aderare şi semnare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Rezultatul negocierii s-a concretizat şi în obţinerea celor mai multe perioade de tranziţie şi aranjamente tehnice, comparat cu celelalte state care au aderat în 2004-2007, iar negocierea financiar-bugetară pentru 2007-2009 a fost tot una dintre cele mai favorabile. Dar cel mai important a fost că România a intrat într-un spaţiu comunitar european care-i deschidea poarta unor oportunităţi civilizaţionale deosebite. Trebuia doar ca politicile româneşti să se integreze celor europene, să meargă convergent, prin propriul efort şi nu tras-împins de alţii, cu principiile şi mecanismele Pieţei Unice. În ce măsură aceste oportunităţi au fost luate de societatea românească, a depins de guvernele României şi de modul cum cetăţenii români şi-au asumat calitatea de cetăţeni europeni.

Articol apărut în Sinteza, nr. 50,  martie-aprilie 2018, p. 50-53.

 

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu