Paşi spre maturitatea existenţei noastre virtuale

Noul an 2021[1] ne dă speranţe de intrare într-o nouă etapă a existenţei noastre sociale în mediul virtual, una, să îi spunem, a adolescenţei. Am făcut până acum cam toate greşelile inerente unei copilării în derivă şi ne-am folosit de social media ca de un joc. A durat ceva până să ne dăm seama că aveam de-a face cu un joc periculos, care creează dependenţă ca un drog, şi care ne-a împins la excese, la extremisme, care ne-a obsedat şi ne-a consumat zilele şi nopţile.

Read the English version here.

Am mai trecut cu toţii în România printr-un moment similar la începutul anilor ’90 când ne-am trezit deodată revenind aproape violent la mass media tradiţională, cu programe non-stop la televizor, ba chiar şi cu mai mult de un canal. Fuseserăm reduşi ani de zile la consumul de „ştiri” frumos coafate şi la două ore de televizor pe zi în care nu-l vedeam oricum decât pe Ceauşescu şi laude la adresa unui sistem politic, social şi economic muribund care încerca din răsputeri să ne convingă şi pe noi şi pe sine însuşi că e aducător de fericire supremă. Învăţaserăm să filtrăm prin noianul de propagandă şi ne pricepeam de minune la cititul printre rânduri şi la detectarea de intonaţii anume în vocea crainicilor care să le fi trădat propriile convingeri politice în loc de ceea ne ni se servea drept adevăr absolut. Când societatea noastră a revenit la accesul deschis la informaţie, la libertatea cuvântului, la pluralismul politic şi la democraţie după patru decenii de dictatură comunistă (cuplată o vreme şi cu ocupaţia militară sovietică), am intrat cu toţii într-un fel de transă. A fost mai întâi o euforie a accesului la informaţie, care mai apoi s-a transformat în obsesie şi chiar un fel de zombificare. Îmi amintesc şi acum ce feţe trase de nesomn aveam cu toţii şi cum ne târâiam picioarele dimineaţa umplând autobuzele, tramvaiele şi metrourile într-o stare de semi-somnambulie pentru ca să adormim de-a-npicioarelea, agăţaţi de bare. Stătuserăm treji până la orele mici ale nopţii, căscând gura la nou-descoperitele talk-show-uri, înţepeniţi în faţa televizoarelor, agitându-ne în aer pumnii şi urlând la ecrane fără ca măcar să ne dăm seama (sau să ne pese) că imaginile din spatele sticlei nu aveau cum să ne vadă sau audă, pătrunşi  de sentimentul că rezolvam atunci şi acolo toate problemele infantilei noastre democraţii şi că participam activ la desăvârşirea ei. Şi, într-un fel, chiar o făceam. Nu fusese, până la urmă, Revoluţia din Decembrie 1989 prima din lume transmisă în direct la televizor?

Prin comparaţie cu acel moment istoric însă, ultimii zece ani de dependenţă absolută de social media au dus la nişte rezultate greu de prevăzut, aşa cum am avut ocazia să vedem pe 6 ianuarie în Statele Unite, rezultate teribile şi teribil de violente. Dependenţa noastră de ecoul creat de social media, una explorată şi explicată chiar de către unii dintre creatorii platformelor în documentarul „The Social Dilemma” din 2020—printre ei şi un pionier al Silicon Valley, Jaron Lanier, autor al volumului Ten Arguments for Deleting Your Social Media Accounts Right Now—a sfârşit prin a ne transforma ca un drog. Şi sub influenţa ei am schimbat lumea în mod irevocabil în ultimii cinci, şase ani. Sub influenţa ei, o nouă generaţie de demagogi i-a dus pe britanici la votul Brexit, una (nu chiar nouă) de populişti a dus la alegerea lui Donald Trump în Statele Unite şi la subsecventa radicalizare a mişcărilor naziste, ultra-religioase şi de extremă dreapta şi stânga din întreaga lume. Am făcut astfel primul pas solid către o nouă eră a obscurantismului, una plină de ură, frică şi de o tendinţă sinucigaşă spre întuneric pe care nu am mai avut-o în lume din anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Social media s-a dovedit a fi spiritualitatea noului secol (vezi André Malraux şi faimosul lui dictum din 1972) pe care am îmbrăţişat-o şi adoptat-o fără rezerve.

Din fericire, începem acum să vedem în ce ne-am transformat. Încet, încet, ni se limpezesc gândurile şi părem să ne revenim. Puşi în faţa noilor restricţii comerciale şi vamale impuse de realitatea părăsirii intempestive a Uniunii Europene, tot mai mulţi britanici până nu de mult vajnici susţinători ai ideii de „independenţă” şi „neatârnare” a fostului imperiu care a ocupat veacuri de-a rândul un sfert din glob, încep să îşi înţeleagă eroarea de judecată şi să se plângă de tratament nedrept în timp ce peştele şi carnea produse în regat putrezesc în vămile din Franţa şi Olanda. Târziu, desigur, din ce în ce mai mulţi se trezesc din somnul indus de vocea demagogiei puternic amplificată de social media.

Peste Ocean, americanii susţinători ai unui demagog pueril şi narcisist s-au găsit purtaţi de valul de ură promovat de idolul lor politic şi au încercat o insurecţie civilă intrând cu forţa într-una dintre clădirile Congresului, unul dintre sediile simbolice ale democraţiei americane. Urmăriţi şi arestaţi pentru crime federale, se scutură ca de un vis urât. Numai unii, ce e drept. Nu toţi. Alţii, sprijinitori ai conspiraţiei QAnon, s-au găsit debusolaţi şi furioşi că Trump nu a intrat în Washington DC pe un cal alb în 20 ianuarie, ziua inaugurării noului preşedinte Joe Biden, neîmplinind profeţia acelui virtual glumeţ anonim „din interiorul Guvernului” care le promisese că întregul sistem politic din capitala americană va fi dărâmat de salvatorul care a defilat sub sloganul „drain the swamp” pentru ca să devină el însuşi cel mai corupt şi profitor preşedinte din istoria Statelor Unite. De-abia după ce 20 ianuarie a venit şi a trecut, s-au simţit trădaţi şi ruşinaţi de cât de mult şi-au dorit să creadă balivernele unei surse anonime fără niciun fel de ancoră în realitate şi adevăr. Dar şi aici, numai unii dintre ei. Şi exemplele de trezire la realitate din cumplita şi încâlcita temniţă a social media pot continua.

La rândul lor, unguri, polonezi, turci şi alţii în jurul lumii au căzut şi ei pradă aceloraşi tendinţe şi au dat gir politicenilor autoritari să le conducă ţările, să facă schimbări radicale în guvernare, ba chiar să şi altereze legislaţia şi constituţiile. Frustrate de modul în care democraţia are darul de a le ţine pe margini, minorităţile extremiste şi-au găsit acum o nouă agora—ce ironie, însă, având în vedere că internetul chiar fusese creat cu scopul de a facilita accesul liber şi deschis la informaţie—prin care să îşi promoveze mesajul de intoleranţă şi ură.

În fine, un alt popor cu o istorie modernă schimonosită de anti-semitism şi de suport pentru ideile naziste, România, s-a găsit luat prin surprindere de rezultatul alegerilor generale din decembrie 2020 când aproape 6% din opţiunile electoratului au fost îndreptate către Alianţa pentru Unirea Românilor. AUR descinde direct din elucubraţiile naţionaliste şi anti-semite ale Partidului România Mare şi demonstrează conexiuni ideologice nu numai cu fascismul românesc interbelic al Gardei de Fier, dar şi cu multe dintre organizaţiile radicale din Statele Unite, KKK şi Proud Boys, printre alţii. Intelectuali români de vază, ziarişti şi politicieni, lideri de opinie şi influencers au făcut de-atunci să curgă râuri de cerneală întrebându-se cum a fost posibil aşa ceva. Cum de s-a ajuns pân’ aici? Se prefac a fi uitat de ieşirile publice pioase, de încurajările date extremismului religios, de cum au închis ochii la ieşirile misogine, de cum au trecut cu vederea rasismul istoric împotriva minorităţii roma, dar şi împotriva altor minorităţi rasiale de pretutindeni şi de cum au combătut tare în presă despre cenzura corectitudinii politice. Social media le-a purtat şi le-a amplificat mesajul şi i-a făcut pe români să înţeleagă că toate acele poziţii erau nu numai valide, dar şi corecte şi morale.

La fel ca şi în cazul britanicilor, americanilor, ruşilor, turcilor, ungurilor sau polonezilor, mesajul de intoleranţă generat în bună parte de elitele societăţii române a dus la o mişcare anacronică, o întoarcere la o realitate pe care o credeam ca aparţinând trecutului. Şi dacă până acum cincisprezece ani, astfel de opinii şi luări de poziţie şi-ar fi găsit lăcaş în cărţi şi reviste de cultură mai mult sau mai puţin citite sau accesibile maselor, social media le-a deschis acum calea accesului nelimitat la o masă virtuală de gură-cască a căror insuficientă educaţie face imposibilă distincţia critică dintre un punct de vedere şi o chemare la luptă. Social media nu dă numai legiunilor de idioţi dreptul de a vorbi (cum spunea Umberto Eco în 2015 la Universitatea din Torino), ci le creează şi iluzia de a fi participanţi activi la un discurs pe care nu îl pricep. Prin urmare, aşa cum spunea tot Eco cu acelaşi prilej, social media chiar este „l’invasione degli imbecilli.”

Să luăm însă aceste treziri din somnul radicalizării, din adâncul „somn al raţiunii” (cum numea ignoranţa un alt observator fin al tinerei condiţii moderne, pictorul spaniol Francisco de Goya în seria sa de Capricii din anii 1790) ca pe un semn bun. Lamentările celor surprinşi de cât de departe s-a ajuns, întrebările şi jeluirile publice de „cum e posibil?” sunt, cred eu, de bun augur. Sunt un semn că ieşim totuşi de sub influenţa drogului numit social media şi că, aşa cum spun românii, ni se ridică vălul de pe ochi. Nu tuturor, cum spuneam mai sus, dar măcar unora dintre noi. Va fi un proces lung şi unul care nici acum nici mai târziu nu va fi accesibil tuturor.

Teama de răul generat de social media i-a făcut până şi pe unii dintre creatorii platformelor să tragă semnale de alarmă publice şi să impună restricţii. Existenţa în Casa Albă a unui preşedinte conectat 24 de ore, şapte zile pe săptămână cu o gloată de „followers” gata să îi urmeze orbeşte orice cuvânt, orice îndemn, orice ordin i-a trezit şi pe patronii platformelor în cauză. I-a alertat că profitul pe care îl trag de pe urma unei persoane publice care galvanizează atâtea energii negative şi pozitive deopotrivă nu este până la urmă mai relevant decât răul pe care acelaşi personaj îl poate face fragilei, de altfel, instituţii a democraţiei în sine. Iar fără un sistem democratic, cealaltă pârghie a statului naţional şi a societăţii moderne, capitalismul, nu are cum să supravieţuiască nici ea. Aşa s-a făcut că la finele anului trecut a avut loc o alegere între spectrul dictaturii, cenzurii reale şi posibilei limitări a pieţei libere şi profitul imediat şi a fost decisă limitarea accesului cel puţin al unui demagog şi al suporterilor săi toxici la platformele de social media.

Gaudeamus igitur, să ne bucurăm aşadar, cel puţin deocamdată. Să sperăm că intrăm odată cu anul 2021 în adolescenţa existenţei noastre sociale mediate de platforme digitale şi virtuale. Şi chiar dacă adolescenţa nu este neapărat nici ea vârsta înţelepciunii şi a chibzuinţei, e măcar un pas mai aproape de maturitate. Pe vremuri era de neimaginat că vom vedea atenţionări asupra pericolului pe care îl reprezintă tutunul pentru sănătate chiar pe pachetele de ţigări. Poate că e vremea acum să creăm atenţionări şi pentru platformele de social media: „Timpul petrecut în exces şi expunerea prelungită la această platformă poate conduce la radicalizare politică, extremism şi violenţă, cauzându-ţi ţie şi semenilor tăi.” Un deziderat pentru 2021 şi dincolo de el?

[1] Acest articol este o versiune cu modificări şi adăugiri a articolului „Către maturizarea noastră digitală”, apărut mai întâi în Revista Cariere, nr. 270 (ianuarie-februarie 2021), pp. 70-71. (https://revistacariere.ro/)