Amurgul conservatorilor: o privire în urmă, după un secol

Cu un veac în urmă, declinul conservatorismului era consemnat, deja, simbolic şi electoral. Momentul de glorie al lui Take Ionescu, parte a guvernului prezidat de Alexandru Averescu, nu era decât epilogul unei istorii care se apropia de capătul ei. În numai câţiva ani, cei doi rivali disputându-şi moştenirea conservatoare, Alexandru Marghiloman şi Take Ionescu, mureau, iar o dată cu ei murea şi vehicolul de care se lega experienţa conservatoare românească. Conservatorismul devenea, după 1925, un splendid şi rece parc populat de statui vetuste.

Pentru inamicii săi, mai vechi sau mai noi, conservatorismul românesc este expresia egoismului de clasă şi a reacţiunii. De la chestiunea proprietăţii la votul universal, conservatorii par să fi fost apărătorii unor cauze impopulare. Raţionamentul conservator devine, în această lectură caricaturală, maniera de a păstra, cu încăpăţânare, privilegiile de clasă. Conservatorul se suprapune peste imaginea odioasă a boierului ce împilează şi asupreşte. Ideologia conservatoare nu este decât rafinarea rapacităţii moşiereşti.

Legenda neagră ce însoţeşte conservatorismul românesc nu se naşte o dată cu manualul de istorie elaborat de Mihail Roller. Ea este cu mult mai veche şi mai tenace în manifestările ei. Liberalii radicali munteni, iacobini prin temperament şi înclinaţie sectară, creează acest mit al reacţiunii conservatoare. Prezenţa conservatorilor este un semn constant al ostilităţii faţă de progres. Ereditatea lor aristocratică îi face inamici ai poporului. Comunismul duce mai departe această antipatie viscerală. Istoriografia partinică este implacabilă în verdictele sale.

Dincolo de clişeele marxist-leniniste, crepusculul conservator ce acompaniază primii ani ai României Mari traduce incapacitatea conservatorilor înşişi de a se adapta unor vremuri marcate de schimbări seismice. Conservatorii intră în era României Mari scindaţi şi marcaţi de stigmatul germanofiliei colaboraţioniste. Marghiloman şi colegii săi întruchipează acest moment traumatic al păcii separate şi al umilinţei. Unirea cu Basarabia, realizată în scurta sa guvernare, nu poate înlătura acest sentiment al pactizării cu inamicul.

Şi dacă opţiunile de politică externă accelerează declinul, prin încurajarea fragmentărilor, resursele de reinventare intelectuală şi doctrinară sunt şi ele limitate. În lumea ieşită din tranşeele marelui război, conservatorii sunt mai degrabă marginali şi excentrici. Limbajul lor este lipsit de fermitatea etică a ţărănismului, dar şi de vocaţia mesianică a Ligii Poporului. Apelul la tradiţie, la organicitate, la prudenţă pare unul desuet. Vocile conservatoare sunt cele ale unui univers dispărut la 1918.

Căci fondarea Ligii Poporului indică intenţia unor conservatori – Constantin Argetoianu este unul dintre aceştia – de a salva ceva din conservatorism prin îmbrăţişarea unui populism hrănit de aura salvatorului. Averescanii nu sunt un partid conservator în accepţiunea clasică, dar proiectul lor de profunzime recuperează ceva din mitologia conservatoare. Traseul lui Averescu este cel al ascensiunii şi prăbuşirii acestei alternative la brătienism. Conservatorismul mobilizator şi mesianic al lui Averescu eşuează. Partidul Poporului nu este decât un simulacru, redus, în anii de după 1926, la anonimat electoral.

Tentativa ratată a refondării averescane este expresia acestui impas istoric ce defineşte condiţia conservatorismului românesc postbelic. Temele conservatoare nu dispar, dar suferă o mutaţie dramatică. Intelectuali ca Rădulescu – Motru şi Nae Ionescu caută, fiecare în felul său, un drum dincolo de conservatorism. Pentru Motru, ţărănismul pare a fi soluţia. Pentru Nae Ionescu, politica revoluţionară este ieşirea. Căutările sale febrile sfârşesc în legionarism.

Conservatorismul nu poate trece pragul României Mari. Subminat de sciziuni şi afectat de propriile sale ezitări intelectuale, conservatorismul îşi epuizează energiile politice. Un alt ritm se simte în aerul epocii, un ritm care este acela al antisemitismului, al marşurilor militare şi al autocraţiei. Tradiţia este desfigurată şi anexată de dreapta radicală, fiind soclul pe care se ridică măreţia sângeroasă a noilor idoli.

Prudenţa conservatoare este înlocuită de ambiţia nivelatoare a totalitarismului. Elocvenţa oratoriei este amuţită de portavoci şi de megafoane. Radicalismele sunt, în secolul XX, cele care seduc şi fascinează. Statuile conservatoare sunt mai întâi exilate, pentru a fi mai apoi decapitate şi mutilate de Republica Populară. Resturile lor ajung până la noi, ca semnele unei lumi dispărute.

Articol apărut pe LaPunkt.