Interviu/ Regizorul Richard Stan: „Să pot lucra și să schimb idei cu oameni care mi-au schimbat viața înseamnă enorm”

Sunt puțini oameni care arată recunoștință față de unii sau alții. În fiecare an, Nicu Alifantis îl evocă pe Dinu Săraru cu ocazia aniversării celui din urmă, cel care l-a adus de la Brăila la Teatrul Mic, cel care i-a oferit un job și un adăpost deasupra capului.

Regizorul Richard Stan calcă pe urmele aceștei recunoștințe, strecurând în cuvinte o viață trăită când pe caldarâm, când pe scenă, și permanent în arena vieții. Vă invităm să citiți acest interviu unde veți descoperi povestea sa, care începe la București și continuă în SUA.

„Simplul fapt că acum câțiva ani nici nu mă gândeam că o să calc vreodată în America și acum locuiesc în Los Angeles și lucrez și comunic cu oamenii pe care nici prin cele mai frumoase vise nu îmi imaginam să-i întâlnesc, clar pentru mine înseamnă “îmbogățire”! Mai am multe de făcut, deocamdată sunt în creștere”, explică regizorul Richard Stan.

Mi-a plăcut recunoștința afișată de tine față de TNB și față de actori, personalul tehnic, inclusiv față de Ion Caramitru. Aș vrea să povestim despre această recunoștință, despre lumea teatrului și cum te-a salvat teatrul. Ce te-a învățat teatrul? Cum ai simțit misiunea de cunoaștere a teatrului? Cum se îmbină/combină școala vieții cu teatrul?

Întotdeauna o să fiu recunoscător celor care într-adevăr mi-au întins o mână importantă, oameni care m-au ajutat necondiționat să evoluez și să învăț ceva. Toată echipa TNB e extraordinară, oameni care au sărit când am avut nevoie fără să aștepte nimic în schimb.

Dar nu doar cei din TNB au pus umărul la evoluția mea, ci și prietenii mei din cartier, din liceu, care mereu m-au susținut, iar ei sunt singurii care știu exact fiecare pas pe care l-am făcut, de unde am plecat și cum, mulți oameni din viața mea au contribuit și contribuie la dezvoltarea mea. Indiferent că au fost experiențe urâte, frumoase, scurte, lungi, din fiecare înveți câte ceva.

Toate experiențele se îmbină perfect dacă știi să alegi ce e bun din ele. Prin cartier înveți cum să te aperi, cum să ataci dacă ești atacat, cum să ieși din cele mai grele situații, să te descurci indiferent de gravitatea problemelor, iar teatrul te învață cum să echilibrezi lucrurile, cum să respecți și cum să dai ce e mai bun din tine încât să te poți identifica cu unii dintre cei mai valoroși oameni pe care i-a avut și îi are țara noastră.

Spre exemplu, nu poți avea aceeași atitudine și limbaj ca în Berceni când ai în fața ta monștrii sacri precum Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ion Caramitru, Mircea Albulescu și mulți, mulți alții!

În fața acestor oameni trebuie să faci reverență doar pentru simplul fapt că te-au lăsat să stai în preajma lor! Iar cu colegii, chiar dacă ne mai certam, mai intram în discuții, eram o familie! Spre exemplu, tu erai de la lumini și efectiv voiai să mănânci, dar ai uitat să-ți iei pâine, te duceai și căutai la mașiniști, recuziteri și tot așa.

Dacă se întâmpla ceva pe scenă, toată lumea era acolo și punea umărul, dar și în afara ei. Ce au în comun cele două experiențe este faptul că indiferent de ce se întâmplă, suntem o familie și the show must go on! Trebuie dus la capăt ce începi!

Cum te-a ajutat experiența de pe stradă, extrem de dură după 1989 în toată România, și evocată deseori în muzica hip hop din România, să devii ceea ce ești astăzi? Nu mă refer doar la regia de videoclipuri ci și, îndeosebi, omenește, spiritual. Cum te definește experiența, amintirile tale? Să nu uităm că Marin Moraru spunea că suntem ce sunt amintirile noastre.

În 2000 nu prea puteai să te plimbi în voie prin cartierele din București. Întotdeauna era cineva cu ochii pe tine dacă erai o față necunoscută. Bucureștiul era un paradis al drogurilor. Heroina a schimbat totul în București, sunt 100% convins că niciodată în istorie Bucureștiul nu a fost așa de periculos ca în anii 2000! Acum e cu totul și cu totul diferit, bine, asta nu înseamnă că te poți duce ca la tine acasă prin Ferentari nici in 2022 (Richard râde).

În primul rând, pe străzi înveți să pierzi, înveți ce înseamnă loialitatea, ce înseamnă să ții aproape, înveți cum să-ți dai seama din primele două minute de discuție cu cineva, ce fel de caracter are și dacă face sens să continui orice contact, înveți cum e să fii la pamânt și cum să te ridici și să treci mai departe, dar cel mai important, înveți să suferi!

Ceea ce lumea obișnuită nu înțelege și pune etichetă este faptul că oamenii ăștia (să se înțeleagă clar! Aici nu vorbesc despre violatori, criminali, pedofili sau mai știu eu ce scursuri) chiar dacă sunt priviți ca o amenințare socială, emoțiile celui care a trăit prin cartiere sunt mult mai intense și mai profunde decât își poate imagina cineva vreodată.

Repet, acum treaba s-a schimbat total, eu vorbesc strict despre experiențele mele de acum 20 de ani. Pe atunci nu ne „băteam” pe Tik Tok (Richard râde).

Cum te-ai apropiat de hip hop? Pe vremuri, se vorbea de poezie urbană când se evoca hip hop-ul, tocmai pentru a ieși din registrul de subcultură unde era încadrat hip hop-ul de către necunoscători, snobi. Ce viață trăită aduce hip hop-ul și cum te-ai apropiat de acest gen muzical până în prezent?

Nu se vorbea despre poezie urbană pentru a ieși din vreun registru, hip hop ul este poezie! Sunt câteva nume de artiști hip hop români, pe care eu le-aș aminti fără să mă gândesc de două ori, în manualele de limba și literatura română! Dacă doar citești versurile fără să asculți muzica (dacă nu te atrage genul), te asigur că până și legendele poeziei românești ar fi fost invidioase. Doar că în hip hop poți să simți trăirile poeților prin vocea lor.

Eu m-am regăsit în genul ăsta muzical de când am ascultat primele acorduri. M-a atras energia, muzica în sine, chiar dacă la 12-13 ani nu înțelegeam eu prea mult ce zice 2Pac în piesele lui (Richard zâmbește).

Dar după ce am început să le leg, nu cred că îmi lipsea vreo casetă cu hip hop. Iar când valul ăsta a acaparat și România, clar m-am regăsit în versurile artiștilor. Nu cred că exista puști de generația mea să nu știe versurile celor de la BUG Mafia, La Familia sau IL-egal. Eu cu ei am crescut. Că La Familia și IL-egal, ulterior mi-au devenit prieteni și colaboratori, asta e iar o chestie de mândrie pentru mine. Legende!

Citește continuarea pe Bucureștii Vechi și Noi.