Umbra lui Putin

Agresiunea barbară impotriva Ucrainei nu este un accident, ci un capăt de drum. Cele două decenii de autocraţie putinistă au îndrumat Rusia pe făgaşul de acum; un itinerariu al crimei de stat, al gangsterismului cleptocrat şi al propagandei xenofobe. Despărţirea Rusiei de Occident este, la finele anului 2022, evidentă şi dramatică. Aliaţii putinismului se recrutează, acum, din zona statelor care sunt ele însele ostracizate în familia de naţiuni. Complicitatea cu Iranul teocratic este un capitol din această istorie sordidă.

Cartea lui Armand Goşu, însoţită de grafica subtilă a lui Dan Perjovschi, devine, graţie solidităţii ei vizionare, un ghid indispensabil pentru a pătrunde în spaţiul Rusiei sub putinism. Textele din revista “22” , reunite acum şi reordonate tematic, au potenţialul de a fi o cronică alertă şi dramatică a involuţiei unui stat. Impasul Rusiei de astăzi poate fi citit în seria de alegeri strategice din trecut. Oglinda imaginată de contribuţiile lui Armand Goşu este una profundă şi nemiloasă. Iluziile sunt înlăturate, fardul potemkiniadei alungat. Ceea ce rămâne este chipul Rusiei luată prizonieră de un tiran şi de clica lui.

Autocraţie şi imperialism

Anatomia lui Armand Goşu documentează, rafinat şi precis, intervalul de agonie şi de lichidare al fragilei democraţii ruse. După înşelătorul armistiţiu al primului mandat Elţîn, Rusia redevine, treptat, o autocraţie ce conţine vocaţia totalitară. Bornele acestui parcurs sunt cele clasice şi familiare: persecutarea şi exilarea complicilor oligarhi, asasinarea jurnaliştilor incomozi, reprimarea opoziţiei, transformarea grupărilor criminale în gărzi pretoriene ale regimului.

Ar fi putut fi Rusia altfel ? Ar fi putut fi calea Rusiei alta decât drumul ce conduce la totalitarismul actual? Interogaţiile contrafactuale sunt fascinante, iar textele lui Armand Goşu sunt un punct fertil de pornire. Însă, în cele din urmă, parcursul lui Putin şi al epocii sale este inseparabil de cel al unei întregi societăţi. Întărirea treptată a tiraniei sale ar fi fost imposibilă în absenţa complicităţii sau apatiei ruşilor înşişi. Combinaţia de mituire şi de propagandă s-a dovedit redutabilă. O întreagă naţiune a fost anesteziată, iar instinctul de supunere alimentat prin pedagogia fricii.

Putinismul a anexat acele instituţii care aveau potenţialul de a legitima şi acompania un demers de reconstrucţie imperială. Silueta Patriarhului Kiril se desenează pe acest fundal de complicitate dintre ortodoxia rusă şi poliţia secretă sovietică. Înregimentarea cuvântului divin în războiul din Ucraina este cel din urmă act al unui traseu al abjecţiei morale. Biserica Ortodoxă Rusă este redusă la rolul de portavoce a urii.

Involuţia democratică a fost accelerată de obsesia imperialistă. Un element central în imaginarul putinist este regăsirea acelei măreţii pierdute în anii nouăzeci. Copil al URSS, Putin nu îşi poate imagina o lume din care Rusia imperială să fie absentă. Mai mult decât oricare alt politician, Putin a descurajat orice tentativă de asumare a unei condiţii ruse post-imperiale. Reeducarea naţiunii ruse a însemnat îndoctrinarea mesianică şi cultivarea unui sens patologic al excepţionalismului. Confruntarea cu Occidentul este, în această logică de evoluţie internă a regimului, inevitabilă. Putinismul a speculat, cinic, oportunismul vestic şi realitatea unui monopol energetic. Recrutarea de complici a fost o operaţiune minuţioasă: în ea Rusia lui Putin a fost ghidată de experienţa secolului sovietic.

Pentru acest stat care nu vrea să se definească în alţi termeni decât în cei imperiali, Ucraina este testul suprem. Imperiul lumii ruse nu se poate clădi decât prin incorporarea acestui frate slav în comunitatea de naţiuni dominate de Moscova. Înainte de război se află, cronologic, anii în care Rusia a instituit un protectorat politic de facto, subminând, prin agenţii ei, orice efort de emancipare şi occidentalizare.

Cazul Ucrainei este cu atât mai complicat cu cât putinismul are oroare de contaminarea democratică. Vecinătatea cu o Ucraină guvernată liber ar fi una fatală Rusiei. Creşterea agresivităţii ruse este şi un simptom al nesiguranţei unui regim cultivând un sindrom al “cetăţii asediate”.

Războiul purtat împotriva Ucrainei, iar aici Armand Goşu punctează memorabil cotitura istorică, plasează Rusia într-un impas dramatic. Reculul militar poate grăbi sfârşitul imperiului ce mai domină fostele teritorii sovietice. Barbaria de acum pătează, pentru decenii, onoarea Rusiei, atâta cât mai supravieţuia, în anii de postcomunism. Crimele de acum nu vor mai putea fi nici uitate şi nici iertate.

Revenirea Rusiei în familia naţiunilor civilizate impune un proces de interogaţie colectivă: decenţa trebuie contrapusă, de către ruşii înşişi, tiraniei sângeroase. În cele din urmă, alegerea este doar a lor.

Articol apărut pe LaPunkt.