Interviu/ Istoricul Florian Banu: „Acţiunea „reţelei Caraman” se înscrie în rândul marilor afaceri de spionaj ale Războiului Rece, contribuind la menţinerea echilibrului între cele două blocuri politico-militare”

Mihai Caraman rămâne în istoria serviciilor secrete spionul, care a reuşit graţie reţelei sale să sustragă vreme de 11 ani sute de informaţii ultrasecrete din cadrul NATO, furnizându-le ulterior serviciilor secrete ale URSS.

A fost cea mai complexă acţiune de spionaj la care a participat România, fiind totodată o mare lovitură la adresa planurilor militare ale NATO, într-o perioadă marcată din plin de efectele „Războiului Rece”.

Din această perspectivă, nu trebuie să ne temem să afirmăm că acţiunea „reţelei Caraman” a reprezentat un succes şi se înscrie în rândul marilor afaceri de spionaj ale Războiului Rece, contribuind în mod incontestabil la menţinerea echilibrului între cele două blocuri politico-militare (NATO şi Pactul de la Varşovia), la destindere şi sporirea încrederii, a declarat, într-un interviu istoricul Florian Banu.

Florin Banu este autorul cărţii „Mihai Caraman – un spion român în Războiul Rece”, apărute în 2019, la Editura Corint şi are meritul de a aduce în prim planul opiniei publice o serie de dezvăluiri pe care generalul Mihai Caraman le-a făcut autorului despre modul cum a făurit şi coordonat reţeaua, care a spart informativ NATO.

Sebastian Rusu: În contextul evoluțiilor din perioada Războiului Rece, cum poate fi interpretată și analizată activitatea „Rețelei Caraman”, implicit a ofițerului de informații Mihai Caraman?

Florian Banu: Scurgerea a trei decenii de la încheierea Războiului Rece ar trebui, în mod normal, să ofere istoricilor şi persoanelor interesate de propriul trecut sau de istorie, în general, o perspectivă nuanţată, complexă. De la cercetările şi analizele istorice se aşteaptă să pună în lumină, în adevărata lor dimensiune, toate componentele acestui conflict extraordinar, care a plasat, uneori, sub semnul întrebării existenţa speciei umane.

Din păcate, vechiul aforism care spune că istoria este scrisă de învingători pare să îşi dovedească, în suficient de multe cazuri, valabilitatea. Ca urmare, anumite aspecte ale complicatului proces prin care Marii Aliaţi care au obţinut victoria împotriva fascismului s-au transformat, în numai câţiva ani, în adversari ireductibili sunt în continuare escamotate, analiza evenimentelor şi liderilor implicaţi mai poartă încă amprente ideologice, iar abordările maniheiste nu lipsesc.

Pe de altă parte, componentele confruntării de pe „frontul invizibil” al serviciilor secrete rămân insuficient cunoscute şi, pe cale de consecinţă, încă nu ştim cât le datorăm luptătorilor nevăzuţi pentru evitarea unei noi conflagraţii mondiale. În acest context, intrarea în circuitul cercetării ştiinţifice a noi fonduri documentare, publicarea unor jurnale şi memorii inedite ale celor implicaţi în evenimente, ca şi anumite proiecte de istorie orală, permit cercetării oneste a trecutului noi unghiuri de abordare, noi perspective.

În această situaţie se găseşte, în opinia mea, şi episodul penetrării informative a Cartierului General al N.A.T.O. de către reţeaua de spionaj cunoscută după numele ofiţerului care a realizat principalele recrutări de surse şi care i-a coordonat activitatea: Mihai Caraman.

Privită multă vreme exclusiv prin registrul ideologic, activitatea reţelei Caraman a fost plasată cel mai adesea pe coordonate care să slujească teza „România – calul troian al Moscovei”, fiind invocată ca argument al „falsei independenţe” a ţării noastre în cadrul lagărului socialist.

Făcând abstracţie de apartenenţa României la o alianţă militară, edificată prin „Tratatul de la Varşovia” (14 mai 1955), de protocoalele de colaborare în domeniul informativ încheiate cu Uniunea Sovietică, ca şi de interesele reale de securitate naţională în contextul epocii bi-polarismului, unii analişti au preferat o abordare tezistă, puternic simplificatoare: secretele N.A.T.O. au ajuns la Bucureşti şi apoi la Moscova, deci România a fost şi a rămas satelitul fidel al U.R.S.S. şi, pe cale de consecinţă, Mihai Caraman a fost … spion sovietic! Or, în mod evident, lucrurile erau mult mai complexe!

Plasată în sfera de influenţă sovietică ca urmare a înţelegerilor discrete realizate în anii 1943-1945 între „Cei Trei Mari” (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie), România a fost nevoită să-şi elaboreze propria politică de securitate naţională în contextul căderii „Cortinei de Fier” şi a divizării lumii în două blocuri politico-militare antagonice.

Având frontieră comună cu o superputere, înconjurată exclusiv de state cu regimuri comuniste (unele dintre acestea cu pretenţii teritoriale), plasată în mod firesc de către N.A.T.O. în rândul statelor inamice, România avea opţiuni limitate în materie de politică externă şi de securitate naţională. Ca urmare, culegerea de informaţii secrete cu valoare strategică şi elaborarea unei diplomaţii inteligente reprezentau singurele opţiuni pentru navigarea printre nenumăratele crize ale Războiului Rece.

Evitarea angrenării într-un conflict global, pe fondul unor tensiuni precum cele generate de blocada Berlinului sau „criza rachetelor din Cuba”, ca şi al prevenirii unei invazii „prieteneşti” (cum au cunoscut Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968) au fost imperative ale vremii, care trebuie înţelese la adevărata lor dimensiune şi complexitate. În opinia mea, pe acest fundal trebuie proiectată şi analizată activitatea deosebit de importantă, din mai multe puncte de vedere, a reţelei Caraman.

Unde poate fi așezată activitatea „Rețelei Caraman” în istoria Războiului Rece, cu precădere în lumea informațiilor?

Aşa cum este astăzi unanim recunoscut, fundamentarea marilor decizii politice ale Războiului Rece s-a făcut, cel mai adesea, pe baza informaţiilor secrete şi a analizelor realizate de serviciile de informaţii. Ajunse în secolul XX la dimensiuni, dotări şi eficienţă niciodată atinse în trecut, serviciile de informaţii au devenit elemente indispensabile în panoplia oricărui stat, indiferent de dimensiuni, aşezare geografică sau regim politic.

România nu a făcut nici ea excepţie. Încă din timpul Primului Război Mondial importanţa componentei informative a strategiilor de securitate a devenit evidentă şi necesitatea unor servicii de informaţii eficiente s-a impus atenţiei oamenilor politici.

Aceste lucruri au fost reconfirmate în timpul uriaşei încleştări care a zguduit lumea între anii 1939 şi 1945, când acţiunile unor spioni solitari sau al unor instituţii secrete au întors, efectiv, soarta războiului.

E suficient să amintim aici informaţia strategică furnizată de Richard Sorge (nume de cod „Ramsay”), referitoare la faptul că Japonia nu va ataca U.R.S.S., sau cazul criptanaliştilor de la Bletchley Park, care au reuşit să spargă mesajele faimoasei maşini germane de criptat „Enigma”.

Dar, lucru adesea uitat, informaţia secretă poate contribui nu doar la câştigarea unui război, ci şi la prevenirea izbucnirii unui conflict armat! Acesta din urmă este şi cazul activităţii reţelei Caraman, care poate fi plasată, fără ezitare, în rândul marilor operaţiuni de spionaj ale Războiului Rece.

Informaţiile obţinute din interiorul N.A.T.O. puteau asigura victoria pe câmpul de luptă, dar, încă şi mai important, au contribuit la prevenirea oricărei confruntări între armatele Pactului de la Varşovia şi cele ale N.A.T.O. Argumentele în acest sens sunt, în opinia mea, numeroase şi extrem de solide!

După arestarea ultimului agent al reţelei Caraman, la 4 august 1969, un memorandum de evaluare a impactului acestei acţiuni de spionaj, realizat pentru membrii Comitetului Militar al N.A.T.O., sublinia că, în istoria de 20 de ani a Alianţei nord-atlantice, „aceasta este probabil cea mai gravă breşă de securitate care a fost detectată la NATO”.

Acest verdict grav nu fusese formulat cu uşurinţă! Analizând documentele la care avusese acces agentul Francis Roussilhe, ca şi agentul Nahit Imre (arestat în 11 septembrie 1968), specialiştii în securitate ai N.A.T.O. ajunseseră la o concluzie cutremurătoare:

„ … trebuie să presupunem că toate documentele politice şi militare ale Alianței, referitoare la comunicațiile, exercițiile, antrenamentul, organizarea și logistica din ultimii șase ani, au fost compromise, inclusiv documente NPG (Grupul de Planificare Nucleară)”.

Aşadar, organizarea, logistica, sistemele de comunicaţii, tipurile de exerciţii şi antrenamente ale adversarului de atunci erau în posesia României şi, evident, ale Uniunii Sovietice, ceea ce, în cazul unui conflict militar, se traducea printr-o superioritate strategică incontestabilă, în măsură să asigure o victorie cu pierderi umane şi materiale minime. Armata României, alături de celelalte armate din cadrul Pactului de la Varşovia, putea acţiona în deplina cunoaştere a atuurilor deţinute de adversar.

„Trebuie să presupunem că una sau mai multe, eventual, toate, națiunile din Pactul de la Varșovia sunt acum și au fost, de ceva timp, conștiente de strategia N.A.T.O., de informaţiile de care dispune, de compoziția și de rezistența forțelor sale, de procedurile sale de alertă și măsurile de pregătire, de facilitățile și frecvențele sale de comunicare, nivelul de pregătire și starea de combativitate efectivă, scopurile viitoare și planurile de echipamente, logistică, precum și studii de diferite tipuri. În plus, trebuie să presupunem că, dincolo de cele menționate mai sus, Pactul de la Varșovia va fi fost capabil să construiască o imagine cuprinzătoare a punctelor tari și a punctelor slabe existente în NATO și în postura forțelor naționale. Singura latură pozitivă din această imagine pare să fie aceea că țările din Pactul de la Varșovia vor fi putut cel puțin să verifice că N.A.T.O. este o organizație defensivă și spune adevărul cu privire la intențiile sale pașnice (subl. ns. F.B.)”.

Aprecierea formulată de analiştii N.A.T.O. în 1969 ni se pare foarte corectă şi astăzi, dacă ţinem seama de valoarea şi de numărul documentelor secrete obţinute de Mihai Caraman. Numai agentul Francis Roussilhe a furnizat, pe parcursul a şapte ani de colaborare, circa 12.000 de documente N.A.T.O.! Acestora li se adaugă alte mii de documente obţinute prin intermediul agentului turc Nahit Imre (numai în momentul arestării avea asupra sa fotocopiile a 1.500 de documente!), dar şi cele 60 de documente, extrem de importante, multe din categoria COSMIC, furnizate de primul agent ale reţelei, Robert van der Wielhe.

Prin intermediul acestora, generalii Tratatului de la Varşovia au cunoscut deplin doctrina şi strategia N.A.T.O. şi au înţeles că această alianţă este pur defensivă, astfel că temerile în privinţa unui atac prin surprindere din partea „imperialiştilor” au fost mult diminuate. La rândul lor, liderii politici, informaţi despre această situaţie, au abordat cu mai multă încredere tratativele pentru limitarea înarmării, mai ales nucleare, pentru construirea unor mecanisme de securitate colectivă, pentru găsirea unor căi de cooperare.

Majoritatea istoricilor care au studiat extraordinara confruntare a serviciilor de informaţii ale ţărilor N.A.T.O. şi ale celor din Tratatul de la Varşovia acceptă, astăzi, că aceasta a avut un rol important în realizarea destinderii şi menţinerea păcii.

De exemplu, istoricul britanic Richard J. Aldrich apreciază că „în mod evident, efortul de culegere de informaţii secrete atât al N.A.T.O., cât și al țărilor din Pactul de la Varșovia a contribuit la această îmbunătățire a relațiilor între cele două blocuri politico-militare. Indicatorii complecși de avertizare au dat comandanților N.A.T.O. cel puțin speranța unei avertizări de război cu minim patruzeci și opt de ore înainte de declanşare și au făcut atacul-surpriză o opțiune mai puțin tentantă pentru planificatorii din Est.

Cel puțin în anii ’60, spionajul pare să fi putut convinge pe unii dintre liderii Pactului de la Varșovia că intențiile N.A.T.O. sunt benigne, planurile de acţiune fiind strict defensive (subl. ns. F.B.)”.

Din această perspectivă, nu trebuie să ne temem să afirmăm că acţiunea „reţelei Caraman” a reprezentat un succes şi se înscrie în rândul marilor afaceri de spionaj ale Războiului Rece, contribuind în mod incontestabil la menţinerea echilibrului între cele două blocuri politico-militare, la destindere şi sporirea încrederii.

În secolul XXI, Mihai Caraman mai poate fi un model pentru un ofițer de informații?

Înainte de a vă oferi un răspuns direct, vă propun un scurt tur de orizont asupra modului în care alte state se raportează la propria tradiție în domeniul intelligence-ului. Recent, în 18 iunie, cu prilejul aniversării a 80 de ani de la apelul generalului Charles de Gaulle și de la crearea serviciului de informații al forțelor Franței Libere, Bernard Emié, actualul șef al DGSE (Direction Générale de la Sécurité Extérieure – Direcția Generală pentru Securitate Externă), a acordat un interviu prestigioasei reviste „Le Figaro”.

În cadrul acestuia, șeful spionajului francez a reamintit circumstanțele creării Biroului Central de Informații și Acțiune, la 1 iulie 1940, și a subliniat că „ … în ADN-ul nostru rămâne acțiunea secretă și lupta clandestină”, explicând pe larg modul în care spionii actuali își extrag valorile din cele ale eroilor Franței Libere.

Prin spusele sale, Bernard Emié validează indirect valabilitatea opiniei șefului Serviciului Secret de Informații din România interbelică, Mihail Moruzov, care obișnuia să sublinieze că „un serviciu de informaţii nu se improvizează”. Cu alte cuvinte, un serviciu de informații trebuie să pună accent pe tradiție, pe continuitate, pe patriotism, pe valoarea profesională a angajaților și pe motivarea intrinsecă și extrinsecă a acestora.

Această raportare la trecut este validată și de alte exemple. În sediul Agenției Centrale de Informații (C.I.A.) din Langley, Virginia, există o colecție de peste 3500 de artefacte declasificate, arme, documente și alte obiecte fascinante, cunoscută sub denumirea generică de „Muzeul C.I.A.”. Găzduit de clădirea „George Bush Center for Intelligence”, muzeul sprijină misiunile operaționale, de recrutare și instruire ale agenției și îi ajută pe tinerii recruți să înțeleagă mai bine C.I.A. și contribuțiile sale la securitatea națională.

Chiar dacă cetățenii obișnuiți nu au acces în interiorul muzeului, expoziții temporare sau permanente sunt prezentate publicului larg în alte clădiri, contribuind la dezvoltarea culturii de securitate. La rândul său, Israelul, un stat care depinde de informația secretă poate într-o măsură mult mai mare decât alte state, a creat, încă din anii 80, „The Israel Intelligence Heritage and Commemoration Center”, dedicat aducerii la lumină a unora dintre cele mai secrete capitole din istoria țării.

Misiunea Centrului este de a conserva, a onora și a reaminti noilor generații informațiile esențiale despre membrii agențiilor de informații căzuți la datorie și ale programului de informații din Israel, în ansamblul său. Conține biografii și rezumate ale misiunii agenților Mossad (spionajul israelian) și Shin-Bet (agenția de supraveghere internă), realizate cu respectarea tuturor regulilor de protecție a informațiilor personale. Pe lângă comemorarea eroilor, scopul centrului este și acela al perpetuării valorilor și moștenirii comunității informative a Israelului, prin programe de cercetare și educație.

În Federația Rusă, SVR (Службы внешней разведки – Serviciul de Informații Externe) se pregătește intens pentru aniversarea centenarului, urmărindu-și descendența până la Departamentul de Informații Externe (INO) al CEKA, înființat la 20 decembrie 1920. Astăzi, sub conducerea lui Narîșkin Serghei Evghenievici, SVR se autodefinește drept un „serviciu special modern, care angajează oameni talentați, ambițioși, dedicați Patriei și datoriei lor militare”, punând un accent deosebit pe tradiție și istorie instituțională.

În 14 septembrie 2019, în cadrul unei ceremonii deosebite, în districtul Șatrovski s-a pus piatra de temelie pentru muzeul dedicat activității de informații externe, care va purta numele unui spion sovietic legendar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, gral. lt. Pavel Mihailovici Fitin. Deschiderea noului muzeu este planificată pentru 20 decembrie 2020.

Așadar, pentru a-l parafraza pe șeful DGSE, indiferent de evoluțiile politice, ideologice sau de altă natură, în ADN-ul ofițerului de informații al secolului XXI va rămâne „acțiunea secretă și lupta clandestină”. Ei bine, în acest mediu de acțiune, atât de special, ofițerii de informații au nevoie de modele și noi trebuie să înțelegem că, în alegerea unui model, criteriul esențial trebuie să fie performanța.

Spionii, ca și noi, simplii cetățeni, nu-și aleg epoca și regimul politic în care să trăiască, dar modul în care înțeleg să-și facă datoria face distincția dintre profesioniști, mediocri și trădători. Se spune că statul, atunci când își trimite cetățenii să lupte și să moară în războaie, își ia numele de Patrie!

Dar, în același timp, trebuie să remarcăm că, dincolo de chipurile mereu schimbătoare ale statului, Patria rămâne ca o valoare perenă, pentru care oamenii de calitate sunt dispuşi să facă orice sacrificii! Ofițerul de informații nu are libertatea de a judeca, de a evalua el însuși ceea ce, de la Machiavelli încoace, este numit raison d’État. Principiul în numele căruia statul este autorizat să încalce legea, pentru atingerea unor obiective strategice, menite să asigure conservarea și durabilitatea acestuia, nu poate fi supus unei grile individuale de evaluare.

De aceea, respectându-și jurământul militar, ofițerul de informații veritabil are doar două opțiuni: să-și îndeplinească misiunea primită în cel mai bun chip posibil sau să demisioneze!

Mihai Caraman s-a plasat în prima categorie, alegând să-și facă datoria de ofițer la cele mai înalte standarde. Trimis la Paris cu o misiune aparent imposibilă – obținerea de documente secrete din cadrul sediului central al NATO – ofițerul român și-a valorificat la maximum calitățile native și pregătirea de specialitate.

Fin observator și abil psiholog, cu stăpânire de sine și curaj, cu o cultură generală bogată, vorbitor fluent al limbii franceze și stăpân pe arta dialogului, cu un fizic plăcut, Mihai Caraman a reușit să-și îndeplinească cu brio misiunea primită! În tot acest timp, motivația principală a fost una de natură intrinsecă: avea sentimentul că, prin munca sa, își slujește și își apără țara. Riscurile au fost enorme, ispitele nu au lipsit, ingratitudinea și invidiile și-au spus nu o dată cuvântul, dar, peste toate, a triumfat simțul datoriei și al lucrului bine făcut.

Așadar, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este categoric unul pozitiv: da, Mihai Caraman poate fi un model pentru orice ofițer român de informații din instituțiile actuale de intelligence. Profesionalismul desăvârșit și dragostea de țară ar trebui să fie coordonatele de bază ale activității de culegere de informații, axiome de netăgăduit pentru orice ofițer de informații, indiferent de epoca şi de contextul în care acţionează.

Să nu uităm că în serviciile de informații anglo-saxone circulă o butadă plină de înțelepciune: „There are friendly states but there are no friendly intelligence services!” (Există state prietenoase, dar nu există servicii de informații prietenoase!). Deviza actuală a Serviciului de Informații Externe – Punem ţara înainte de orice, datoria înainte de propria persoană, suntem mândri ştiind că tot ceea ce facem este pentru România –, extrem de bine aleasă, ar trebui să devină deviza personală a fiecărui angajat. Atunci, supraviețuirea și afirmarea României în plan internațional ar fi garantată!

Citește continuarea pe Bucureștii Vechi și Noi.