Cum e posibilă o etică a cercetării sub o coordonare lipsită de etică

Azi se sărbătorește în sistemul de cercetare lansarea competiției pentru centre de excelență conform calendarului. A fost anunțată nu demult cu surle și trâmbițe ca să știe tot poporul că tătucii și mămicile României au grijă de toată lumea și mai ales de cei care dezvoltă cunoașterea.

Ceva mai înainte, prin vară, s-a sărbătorit finanțarea predictibilă a cercetării sub ministeriatul anterior, după ce domnul PM și domnul Ministru au cules crema de imagine din evenimente bine finanțate cu mult fast, declarativ de importanță strategică, în realitatea de PR, în care au manipulat diaspora să le dea cecuri în alb. Unde au pus crema asta nu știm, dar de mare folos nu credem că le va fi.

Una din problemele noi caracteristice secolului XXI este cum poți să joci alba neagra cu cei pe care îi guvernezi, iar ei să fie buni și omenoși cu tine și etici în procesul de producție a cunoașterii științifice. În termeni filosofici s-ar putea formula astfel: cum poți să fi bun când dumnezeul guvernant e rău. Problema are două laturi: cum e posibil în principiu asta și cum e posibil practic asta.

La prima întrebare, principială, s-ar putea face o teologie pe dos, în care dumnezeul guvernant nu se sacrifică pe sine, ci preferă să îi sacrifice pe alții și să scufunde toată societatea în rău, dar undeva din considerente care urmează să fie lămurite, binele să persiste datorită libertății oamenilor. Miniștri și ministrele dumnezei n-ar fi liberi și fac numai ce li se dictează, iar oamenii din cercetare și mai general cetățenii sunt liberi și continuă să facă binele în pofida simfoniei de rău care a capturat statul.

La a doua întrebare se poate observa descoperirea de fapt a puterii, care ca și cea comunistă nu poate răzbate până la baza socială, fiind trădată din interior. În realitate împărații sunt goi și râde de ei toată lumea pe înfundate, în primul rând cei care le țin contra cost trena imaginară, apoi cei invidioși că nu pot primi ceva pe card și ei ca să perie imaginarele haine, și tot așa în straturi sociale de partid și stat așezate concentric în jurul ridicolului. Dacă n-ar exista instituțiile de forță și aparatul de propagandă, de mult timp această guvernare n-ar mai fi existat, nu în sensul că ar fi fost eliminată fizic, ci că și-ar fi primit locul cuvenit în parc, la scuarul de alba neagra și alte sporturi asemănătoare. Dar pentru că poporul se preface că e laș, ascunzându-și cu abilitate, din smerenie, curajul civic și vitejia de a-și apăra interesele, sistemul funcționează. Ceea ce nu e un lucru tocmai bun, e bine să exiști politic și pentru că te iubesc oamenii sau măcar apreciază ceva din ce faci, și e destul de util să nu dai semnale ca popor că nu poți fi încălecat și că ți se poate pune și belciug în nas. Dar pe cine interesează ce e bun, când prinși într-o pasă de masochism (temă de cercetare în psihologia academică) nouă ne place să fie rău?

Conchidem că a continua să ai un comportament etic în cercetare și nu numai în climatul promiscuu asigurat de puterea actuală nu e decât a vrea să nu umbli dezbrăcat pe stradă pretinzând că ai haine deosebite pe tine, după ultima modă a rezilienței.

Sperăm că guvernanții nu ne vor încadra la categoria dușmani din cauza acestui text și, mai general, a faptului că preferăm hainele absenței lor. Undeva le va fi rămas vreo fărâmă de responsabilitate, ca firimiturile pe sub covoarele din case unde nu s-a mai făcut curat demult.

Dacă AI va răspunde mai bine la întrebarea implicită formulată în titlu vor afla cei care vor întreba. În măsura în care a învățat însă de la guvernanți ne așteptăm ca răspunsul să fie și de la dânsa același: altă întrebare!

Articol apărut pe LaPunkt.