Şpaga de supravieţuire sau confesiunea unui idealist epuizat

Vicepremierul Anastasiu a demisionat. Şi-a început conferinţa de presă cu gravitate, a continuat, spre final, cu noduri în voce, dar a articulat un concept care merită reţinut: „şpaga de supravieţuire”. Nu este o metaforă creată printr-o inversiune a banalului „supravieţuirea şpăgii”, ci un diagnostic. Am avut, în direct, un act de sinceritate aproape violent, într-o Românie în care şpaga e ori blat de tăcere, ori obiect de divertisment.

Demisionarul a vorbit zeci de minute, construind cu migală un puzzle din care a lipsit mult timp, tocmai, piesa centrală: demisia. A fost mult context. Atât de mult, încât esenţialul a devenit opţional. A vorbit despre sistemul putred din anii 2000, care paraliza mediul de afaceri, despre un stat care ar trebui să-i fie partener antreprenorului, nu duşman, despre blocaje şi cultură instituţională, despre efort şi neputinţă. Toate adevărate. Toate importante. Dar într-o retorică epuizantă.

Într-o tentativă de autocurăţenie conceptuală, vicepremierul a împărţit flagelul naţional al şpăgii în două categorii „elegante”: şpaga de îmbogăţire – evident condamnabilă, imorală, penală, şi şpaga de supravieţuire – tolerabilă, aproape necesară, dată cu tremur în mână, dar cu inima curată. De aici, lucrurile au devenit complicate. Când un oficial guvernamental îţi spune că a dat şpagă, dar doar pentru a supravieţui, intrăm în zona gri dintre confesiune şi relativism moral. E ca şi cum ai spune că ai trişat la joc, dar nu ca să câştigi, ci doar ca să nu pierzi.

Dacă ar fi lucrat cu cineva priceput în comunicare, am fi avut un mesaj clar în câteva minute: o decizie explicată succint, structurată clar şi o ieşire din scenă curată. În schimb, am avut o tiradă învolburată, o predică seculară, un monolog în care s-au amestecat sinceritatea, frustrarea şi nevoia de eliberare. Am asistat la o conferinţă în care mesajul s-a ascuns sub o stivă de explicaţii. Într-o ţară care funcţionează pe meme şi titluri din cinci cuvinte, ni s-a livrat o epopee de cinci mii.

Ni s-a mai spus că plecarea lui nu trebuie să oprească reformele – dimpotrivă. Dar, în realitate, am avut un episod care a vulnerabilizat şi a decredibilizat atât Executivul, cât şi eforturile sale de reformă. Iar dulapul guvernului, să nu ne amăgim, mai are schelete. Unele sunt deja cu capul afară şi se vorbeşte, timid, despre ele şi despre defenestrarea lor. Altele vor ieşi, probabil, la iveală în perioada următoare, odată cu noile pachete de reformă.

Articol apărut pe Bursa.ro.