Sloganul Nu corporația face legislația, scandat la manifestațiile din ultimele luni, i-a supărat pe mulți. Mulți care, din confort intelectual sau din convingerea că raporturile umane sunt în mod natural bazate pe exploatare și inegalitate, refuză să-și pună întrebări despre sistemul capitalist, să-i arate hibele și să se opună inechității pe care o produce. Mă voi distanța aici de comparația comunism/capitalism, care a tot umplut pagini în ultima vreme, în mod irelevant aș spune, la 23 de ani de la prăbușirea blocului sovietic. Mi se pare nefertilă pentru ce se întâmplâ azi în lume și în România. Evident că nimeni nu vrea să trăiască într-un regim dictatorial și ultra-etatizat precum cel de dinainte de 1989. Dar trăim azi într-un regim politic și economic cu numeroase disfuncționalități. Și nu putem refuza să îl criticăm doar în virtutea faptului că au existat în istorie regimuri mult mai proaste, mai represive sau mai distructive.

M-am gândit așadar să spun câteva povești despre ce se întâmplă atunci când corporația face legislația. Și am să încep astăzi cu zonele economice speciale (special economic zones; sau export processing zones). Pentru cei care nu știu ce sunt, este vorba de enclave economice în cadrul unui stat, destinate producției de bunuri, care au legi economice preferențiale față de cele existente în mod normal pe teritoriul acelui stat. Practic, pentru a anima regiuni subdezvoltate, diferite țări permit companiilor străine să se instaleze pe acel teritoriu și să deruleze activități de producție (manufacturare de textile, asamblare de echipament electronice, jucării sau mobilă etc.), exonerandu-le pentru bune perioade de timp (5, 10 sau chiar 15 ani) de taxe vamale, impozite pe profit, și uneori chiar taxe salariale. De multe ori, companiile respective nu se supun nici codurilor muncii în vigoare, nici legilor de mediu, nici procedurilor administrative normale din țara respectivă. Pe scurt, zonele economice speciale s-ar defini drept un fel de duty-free al producției mondiale. Există în acest moment mai mult de 3000 de astfel de zone în lume, în care lucrează în jur de 40-50 de milioane de oameni, marea majoritate amplasate în Asia, Africa și America Latină.

Argumentele în favoarea zonelor economice speciale au fost formulate de economiști neoliberali începând cu anii 1970. În rezumat, ar fi următoarele: se creează locuri de muncă (1), iar localnicii angajați beneficiază nu numai de salariu, ci și de prăgătire profesională, devenind astfel mai competitivi pe piața mondială (2). Exonerarea de taxe se face numai pe o perioadă limitată și, odată instalate într-o țară, companiile vor rămâne acolo și după expirarea acelei perioade, devenind plătitori de taxe și impozite și actori ai unei dezvoltări durabile (3). Indirect, prezența acestor companii dezvoltă și alte sectoare economice locale (4). Guvernele vor fi obligate și doritoare să investească in infrastructură, câștig garantat pentru țara în cauză (5). Mai mult, buna funcționare a acestor companii va atrage pe termen mediu și lung alți investitori străini, care vor anima economiile naționale (6).

Perspectivă roz, cu optimism și încredere în rezultate pe termen mediu și lung! Asta doar dacă alți economiști, antropologi sau jurnaliști nu s-ar fi deplasat pe teren, să vadă cu adevărat ce se întâmplă. Am cules aici argumente din cercetări efectuate în India, China, Mauritius și Guatemala. Situația diferă evident de la țară la țară, dar fondul problemei rămâne același peste tot.

Din start, dezvoltarea durabilă este una precară, întrucât, odată expirată perioada de grație, firmele multinaționale închid “prăvălia” și se deplasează în alte zone speciale exonerate de taxe (fie în alte țări, fie în alte regiuni ale aceleași țari, cum este cazul Chinei). Lucrând cu produse importate din diverse zone ale lumii, de la materie primă la echipamente, locul în care își desfășoară activitatea este puțin relevant. În ceea ce privește infrastructura necesară, clădiri de birouri, fabrici etc. construcția lor este de cele mai multe ori subcontractată unor firme locale – ajutate uneori financiar de guverne – care se îndatorează pentru a face investiții și care, după plecarea multinaționalelor, se găsesc în imposibilitatea de a-și amortiza investiția. Amenințate de șomaj masiv și presate nu numai de investitorii străini, ci și de partenerii lor locali, guvernele decid să prelungească perioada de grație pentru alți 5-10 ani sau chiar să o facă definitivă. Dacă legislația nu permite o astfel de prelungire, compania fie se retrage (invocând falimentul, pentru a nu putea fi trasă la răspundere în cazul unui contract mai drastic cu guvernul), fie folosește un alt tertip, închiderea firmei X și deschiderea unei noi firme Y, care să beneficieze de același tratament special în următorii ani. Zonele economice speciale devin astfel un paradis fiscal pe termen nedeterminat. De exemplu, concernul de textile CIEL Textiles Ltd., are 5 fabrici (înregistrate ca firme diferite) în zone economice cu statut special în Mauritius. Concernul este exonerat aici de taxe de peste 30 de ani, deși într-o primă fază perioada de grație nu trebuia să fie decât de 10 ani. Amenințând că își relochează producția în Madagascar, concernului i s-au reînnoit de două ori facilitățile inițiale. În China, Foxconn, cea mai mare firmă de electronice din lume, s-a relocat de nenumărate ori în ultimii 20 de ani în interiorul țării, în funcție de condițiile economice preferențiale pe care guvernul le oferea.

O altă problemă importantă este situația angajaților în astfel de zone. Deși producția diferitelor bunuri prezintă aceleași riscuri ca în Occident, muncitorii nu sunt asigurați și nu primesc sporuri de pericol sau de toxicitate. Concediile medicale nu sunt întotdeauna plătite, iar numărul de ore suplimentare efectuate nu este remunerat. De multe ori, angajații sunt impiedicați să-și creeze sindicate. Nefuncționând sub egida legilor normale, companiile refuză contracte colective de muncă și nu recunosc activitățile asociațiilor de angajați. Liderii sindicali sunt concediați fără preaviz, iar în cazul unor presiuni din partea guvernelor locale în priviința codului muncii, firmele amenință cu retragerea de pe piața respectivă. Studii despre situatia muncitorilor din fabricile Foxconn din China (http://business5.net/g/global-capital-the-state-and-chinese-workers-the-foxconn-w621/) arată de exemplu că majoritatea angajaților sunt imigranți interni (adică veniți din alte zone ale Chinei pentru a munci în zonele economice speciale), stau în dormitoare de 12-14 paturi puse la dispoziție în campusul companiei (un întreg oraș construit alături de fabrică) și de multe ori nu își pot permite să meargă acasă decât o dată la o lună sau chiar la trei luni. Campusurile Foxconn sunt supravegheate permanent cu camere de luat vederi, iar pentru a intra în magazine, ești supus unui control de tip aeroport (sic!). La intrarea în fabrică, angajații nu au voie să intre cu niciun telefon, sau alt aparat electronic, iar dacă sunt “prinși” că vorbesc între ei sau că nu au randamentul așteptat, sau pur și simplu că greșesc, sunt supuși unei “autocritici” publice, de tipul reeducării comuniste. Salariile lunare sunt undeva între 150$ și 190$ în funcție de zonă (cifre valabile în 2012) pentru 8 ore pe zi în mod teoretic, dar cel puțin 10 în mod practic. Cazurile de sinucideri sunt și ele frecvente în fabricile din China, mai ales în rândul adolescenților. Neștiind cum să facă față presiunilor, obligați de familii să muncească de foarte tineri, adolescenții prezintă o rată mare de tentative de sinucideri. Într-o singură fabrică Foxconn, au fost înregistrate în 2010 18 cazuri de sinucideri în rândul adolescenților.

Da, se vorbește despre dezvoltarea economică în China, dar oare dezvoltarea economică înseamnă numai creștere economică, sau înseamnă și raporturi de muncă bazate pe respect, viață decentă, negociere echitabilă între angajați și angajatori? În cele mai multe cazuri, zonele economice speciale nu sunt surse de progres social, ci surse de exploatare și de polarizare. Două citate din președinteleFoxconn, Tierry Gou, sunt edificatoare: Suferința este fratele geamăn al creșterii economiceși Leadership-ul este o dictatură corectă.

Exproprierile afectează la rândul lor populațiile locale. Sate și comunități întregi distruse în India, China sau Guatemala pentru a face loc zonelor economice speciale. Despăgubirile sunt în general mici, dar mai mult decât atât: cine este în măsură să decidă cuantumul de despăgubiri pentru relocarea a mii de familii din zone rurale, care sunt obșnuite de o viață să trăiască din activități economice specifice zonei, cum ar fi agricultura, pescuitul etc? Acumularea economică vine așadar împreună cu deposedarea localnicilor de proprietăți și mai ales de un mod specific de a fi în lume. Proces cunoscut sub numele de “accumulation by despossession” (vezi de exemplu http://www.academia.edu/3028707/Regimes_of_Dispossession_From_Steel_Towns_to_Special_Economic_Zones). Exproprierile conduc și la segregarea comunităților, între cei care doresc implementarea fabricii respective pentru a avea un loc de muncă modern și cei care doresc continuarea tradițiilor locale. Pentru cei care refuză exproprierea și continuă să lupte în instanță pentru dreptul la proprietate, a rămâne în locul respectiv și a continua activități agricole nu mai reprezintă însă tocmai o opțiune după construirea zoneie economice speciale. Fabricile și producția vin cu poluare și contaminare, iar activitățile agricole tradiționale sunt astfel compromise.

Zonele economice speciale îmi par așadar un bun exemplu despre ce se întâmplă “când corporația face legislația”. Bombe cu ceas pentru mediu și pentru comunitățile locale, împachetate în falsa retorică a creșterii economice, a bunăstării și a miilor de locuri de muncă. “Nu corporația face legislația” – un slogan care merită mai multă atenție și mai mult suport.

Articol preluat de pe LaPunkt.ro

 

Tags: , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu