Despre “Strategia Națională de Cercetare şi Inovare”, științele umaniste și fericire

It is only through imagination that men become aware of what the world might be; without it, ‘progress’ would become mechanical and trivial. (Bertrand Russel)

În documentul Strategia Natională de Cercetare şi Inovare 2014 – 2020, varianta preliminară științele umaniste nu există! De ce ar trebui să ne preocupe acest lucru? Pentru că scopul declarat al strategiei este acela de a contribui la dezvoltarea economică a României și la creșterea competitivității (economice) în raport cu alte națiuni. Deci ne privește pe noi toți. Lăsând la o parte discuția dacă acest scop este corect sau nu, problema apare o dată cu metodele alese pentru atingerea lui.

Mai precis, documentul conține două tipuri de domenii țintă pentru atingerea obiectivelor: cele de specializare inteligentă[1] (bioeconomie, tehnologii informaționale și de comunicații, energie și mediu și eco-tehnologii) și domenii de interes public (sanatate, spațiu și securitate, patrimoniu și identitate națională, deschidere, coeziune și comunicare interculturală). Dacă majoritatea acestor puncte sunt subordonate cercetării din aria STEM (științe, tehnologie, inginerie și matematică), am putea presupune că măcar cel din urmă (patrimoniul) ar conține referiri la științele umaniste. Însă, spiritul formulării documentului este departe de acest lucru. Premisa cercetării patrimoniului, conform documentului, ar fi aceea că “nivelul coeziunii și al competitivității economice și inovative a societății noastre este încă negativ influențat de fragmentări culturale și inegalități educaționale sau economice accentuate, inclusiv de insuficienta cultivare a patrimoniului și identității naționale“[2](p. 103). Cu alte cuvinte, cercetările privind patrimoniul vor contribui doar la realizarea unei mase de “buni consumatori”, sau de cetățeni care să poată asimila valorile care să poată contribui la realizarea unui climat potrivit pentru dezvoltarea economică: “Cercetarea este așteptată să contribuie la promovarea coeziunii societății românești pe baza principiilor societății deschise, ale solidarității și comunicării interculturale, asigurând condiții de valorificare a oportunităților deschise cetățenilor, corporațiilor și autorităților publice de europenizare și globalizare.”[3] (p. 102).

Una dintre întrebările fundamentale, pe care autorii documentului o ignoră cu desăvârșire este: în folosul cui este trasată această cale? Ei bine, tocmai acesta este rolul științelor umaniste, acela de a medita la sensul experiențelor noastre (unul dintre motivele pentru care e posibil să fi și fost excluse din Strategie). Probabil că unele persoane ar considera că asemenea discuții sunt filosofice și nu au nici o relevanță pentru dezvoltarea României- ceea ce contează este să facem locuri de muncă, nu? Astfel, în linia documentului, păstrăm și susținem cercetarea care ne poate fi de folos pentru a oferi motor economiei (cea din aria STEM).

Însă, după cum arată numeroase voci din mediul internațional, de la cele mai simple decizii de business, pînă la construirea inteligenței artificiale, cercetarea din științele umaniste este implicată la fiecare pas. Spre exemplu, Matthew Stewart afirma într-un articol din The Atlantic că ” “values” aren’t something you bump into from time to time during the course of a business career. All of business is about values, all of the time.”; o decizie precum cea a lui Frederick Winslow Taylor (scrie autorul), despre câte bare de fier trebuie să care un muncitor pentru a face profit nu reprezintă evaluarea unui fapt (“how many tons can a worker lift?”), ci reprezintă o prescriere (“how many tonsshould a worker lift?”). Aceeași situație se aplică și în cazul situațiilor de management pentru creșterea satisfacției muncitorilor la locul de muncă- o astfel de alegere nu este un fapt, ci este o alegere morală: “how much of a worker’s sense of identity and well-being does a business have a right to harness for its purposes?“. Mai departe chiar, un alt raport subliniaza că marile companii, precum Intel, Microsoft, sau IBM încurajează din ce în ce mai mult științele umaniste deoarece acestea sunt cele care pot contribui la înțelegerea comportamentului consumatorilor: degeaba produci aspiratoare dacă piața nu ți le cumpără pentru că nu se încadrează în modelul cultural al acesteia (cam ca în bancul cu vândutul frigiderelor la Polul Nord).

În ceea ce privește însăși inovațiile tehnologice și acestea sunt influențate la fiecare pas de întrebări care reprezintă în mod tradițional apanajul științelor umaniste. Damon Horowitz, “in-house philosopher at Google” povestea într-un articol  că fostul său job presupunea construirea inteligenței artificiale. Deși mult timp a ignorat științele umaniste, pe parcurs și-a dat seama că nu va putea progresa în construirea unei ființe inteligente fără să-și pună întrebări (filosofice prin natura lor) despre ce înseamnă gândirea, semnificații, limbaj- altfel, va construi doar jucării.

Cu alte cuvinte, scopurile declarate al acestei Strategii Naționale de Cercetare și Inovare, dezvoltarea și competitivitate economică, nu pot fi atinse prin excluderea științelor umaniste. Excluderea lor ar însemna reducerea cetățenilor (beneficiarii în principiu ai eforturilor de cercetare) la simple cifre pe hârtie- locuri de muncă, cumpărători de aspiratoare sau consumatori “europeni” (ca sa trimitem la o reclamă celebră). Însă, cum va fi viața lor schimbată de noile direcții de dezvoltare ale societății românești? În spiritul citatului din Bertrand Russel de la începutul articolului, “Ne vor face acestea mai fericiți?”. Sau, dintr-o altă perspectivă, pe ce baze și de cine va fi ales ce este relevant și important de aplicat din progresul tehnologic și medical? Pentru a  cita un vorbitor din cadrul emisiunii BBC Radio 4, Seven Ages of Science, în prezent dezvoltăm tehnologii care adună sau generează cantităși mari de date, dar este rolul oamenilor de știință să mediteze și să aleagă ce este relevant și ce ne va ajuta să înțelegem mai bine lumea în care trăim.

Cu alte cuvinte, această strategie nu elimină doar științele umaniste, dar elimină însăși umanitatea din ecuația cercetării și a dezvoltării României, care ar trebui să fie despre și pentru oameni. Dincolo de situația cercetării, impactul pe termen lung este asupra întregii societăți. În esență, ce fel de cetățeni va avea România dacă educația lor va neglija dezvoltarea spiritului critic, reflexivitatea și valorile umane (înțelese ca fiind la baza dezvoltării de orice natură a societății și nu ca o suprastructură)? Cum se va preîntâmpina situația unei mase de cetățeni care pot fi ușor manevrați, dar și a unor cetățeni ale căror nevoi poate nici nu mai ajung să fie integrate în cadrul politicilor societății (dacă linia de dezvoltare a cunoașterii din România este trasată doar în logica materialistă a dezvoltării economice[4])?