Anul 2015 şi principalele probleme ale alegerilor prezidenţiale din Coasta de Fildeş

Asemenea multor alte cazuri din Africa Sud- Sahariană, anul 2015, mai precis momentul alegerilor prezidenţiale, constituie un punct important în parcursul Coastei de Fildeş, un sistem politic aflat la răscruce, cu orizonturi dintre cele mai diverse. Dacă alegerile propriu-zise nu sunt suficiente pentru stabilirea tendinţelor procesului de tranziţie, consecinţele acestora devin cu atât mai importante, mai ales cu cât repercusiunile ultimelor alegeri sunt luate în considerare.

În vara anului 2013, actualul preşedinte Alassane Ouattara şi-a anunţat candidatura la următoarele alegeri prezidenţiale, motivându-şi decizia prin necesitatea continuării politicilor începute în timpul primului său mandat. Deşi anunţul creează la prima vedere impresia unei decizii premature pentru observatorii externi, ea se justifică prin nevoia lui Ouattara de a răspunde manevrelor altor personalităţi politice ivoriene care şi-au manifestat concret interesul pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Dincolo de acest aspect, însă, posibila candidatură a lui Ouattara, precum şi cea a lui Henri Konan Bédié generează o situaţie problematică, întrucât, din punct de vedere tehnic cei doi au depăşit limita de vârstă impusă de constituţie pentru a intra în competiţia electorală. Cu toate acestea, ar fi o greşeală să reducem aceasă analiză la aspectul tehnic al problemei, deoarece însăşi constituţia ivoriană prezintă dispoziţii neconforme cu principiile fundamentale ale constituţionalismului. Mai mult decât atât, o imagine de ansamblu actualului regim politic ivorian şi a elementelor constitutive este esenţială pentru înţelegerea condiţiilor în care se vor desfăşura alegerile din 2015.

Dacă în anul 2002 aveam parte de o clasificare strictă a regimului politic ivorian ca fiind un sistem autoritar- competitiv, datorită hegemoniei Frontului Popular Ivorian- Front Populaire Ivoirien- în Ansamblul Naţional, astăzi Coasta de Fildeş prezintă un model politic greu de definit. Momentul decisiv care a făcut trecerea de la o situaţie competitiv-autoritară la una ambiguă a fost marcat de alegerile parlamentare din 2011, pe care Frontul Popular Ivorian le-a boicotat, permiţând astfel partidului lui Alassane Ouattara- Rassemblement des Républicains- o majoritate în Ansamblul Naţional. În pofida acestei modificări majore în traiectoria regimului politic ivorian, nu se poate discuta încă despre o democraţie liberală, din mai multe motive.
În primul rând, Coasta de Fildeş este în continuare un ansamblu politic cu un legislativ şi un judiciar dominate de puterea executivă, mai precis, de preşedinte. Acesta guvernează după bunul său plac, fiind perceput ca unicul exponent al interesului naţional, constrâns doar de mandatul prevăzut în constituţie, deşi în cazul Coastei de Fildeş, constituţia a fost deseori subordonată preşedintelui şi nu viceversa.

În al doilea rând, există deficienţe majore în procesul electoral, întrucât lipsesc elemente importante care corespund unei democraţii liberale; de-a lungul timpului, accesul la competiţia pentru preşedinţie le-a fost refuzat anumitor potenţiali candidaţi. În acelaşi timp, cetăţenilor le-a fost restricţionat accesul la surse alternative de informare- singura televiziune naţională fiind controlată de Frontul Popular Ivorian şi de fostul preşedinte, Laurent Gbagbo. În ceea ce priveşte alegerile propriu-zise, deşi Coasta de Fildeş se detaşează de alte regimuri hibride prin absenţa metodelor de intimidare sau constrângere a alegătorilor, cumpărarea voturilor este în continuare o practică răspândită . În plus, principiul ireversibilităţii alegerilor specific democraţiilor liberale a lipsit cu desăvârşire în anul 2010, când au existat tentative din partea fostului preşedinte Gbagbo de a-l împiedica pe noul preşedinte Ouattara să preia mandatul.

Însă aspectul care ridică de departe cele mai multe semne de întrebare în privinţa viitoarelor alegeri şi a viitorului democratic al Coastei de Fildeş se regăseşte în însăşi constituţia ivoriană, introdusă în anul 2000. Dincolo de problemele pe care le generează incluziunea foştilor preşedinţi în Consiliul Constituţional prin blocarea procesului de control judiciar, constituţia ivoriană reprezintă expresia paroxistică a unei politici de apartenenţă, care a generat până în momentul de faţă două războaie civile şi numeroase acte de violenţă. Mai precis, Articolul 35 condiţionează statutul de Preşedinte al Republicii prin vârstă, dar cel mai important, prin criterii de naţionalitate. Astfel, orice candidat care nu are ambii părinţi de origine ivoriană şi care a părăsit ţara cu mai puţin de 5 ani înainte de alegerile prezidenţiale este exclus din competiţia electorală. Această prevedere defectuoasă a fost îndreptată în principal împotriva lui Alassane Ouattara, al cărui tată era originar din Burkina Faso. Foşti preşedinţi precum Henri Konan Bédié, Robert Guéï şi, recent Laurent Gbagbo, au folosit această retorică de excludere pentru a-şi asigura puterea politică prin manipularea şi distorsionarea conceptului de Ivoirité, un termen care desemnează la origine o coexistenţă paşnică între populaţia indigenă şi grupurile etnice venite mai târziu pe teritoriul Coastei de Fildeş.

Conflictele civile din 2002-2007, respectiv 2010-2011 reprezintă expresia tensiunii crescânde între diversele grupuri etnice(Bété – Baoulé, Bété -Lobi, dar şi imigranţii Burkinabé), proiectate pe scena politică prin confruntări succesive între Gbagbo, susţinut în principal de grupurile din sud şi vest, şi Ouattara, al cărui sprijin politic se află preponderent în regiunea nordică. Aceste momente de regres în tranziţia către democraţie liberală a Coastei de Fildeş dezvăluie fragilitatea parţialului echilibru în care ţara se află în acest moment, cu atât mai mult cu cât ele au prezentat manifestări uneori brutale, pentru care ambele tabere au fost responsabile deopotrivă.

În aceste condiţii, este dificil de anticipat modul în care vor decurge alegerile din 2015 şi direcţia evoluţiei acestui sistem politic. Pe de-o parte, nu există deocamdată o reconciliere autentică între grupurile din nord şi cele din sud, iar evenimentele ultimilor ani confirmă necesitatea de a rămâne prudenţi în acest sens. Pe de altă parte, pe scena politică actuală se remarcă noi potenţiali candidaţi pentru funcţia de preşedinte, în afară de Alassane Ouattara. Din partea Parti Démocratique de la Côte d’Ivoire (PDCI), pe lângă Henri Konan Bédié, fost preşedinte al republicii, Charles Konan Banny, fost prim ministru în timpul lui Gbagbo, se prezintă ca un aspirand la această funcţie. Cu toate acestea, niciunul dintre cei doi nu şi-a anunţat intrarea în competiţie până în acest moment. În plus, date fiind conflictele recente în interiorul partidelor, nu putem exclude posibilitatea intrării amândurora în cursă, prin desprinderea lui Banny de PDCI şi crearea unui nou partid.
O a treia opţiune este reprezentată de Guillaume Soro, fost lider al Forces Nouvelles- principalul grup rebel în timpul conflictului civil- şi prim ministru, atât în timpul lui Gbagbo, cât şi al lui Ouattara. La fel ca acesta din urmă şi Bedie, Soro se va confrunta cu problema vârstei, fiind prea tânăr pentru a ocupa funcţia de preşedinte, confrom constituţiei. Totuşi, date fiind precedentul Ouattara natura constituţiei, acest criteriu se poate dovedi lipsit de importanţă.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte potenţialul candidat al Frontului Popular Ivorian, situaţia este încă neclară, deoarece partidul şi-a suspendat participarea în majoritatea proceselor politice începând cu anul 2011.

Aşadar, putem presupune că vor exista îmbunătăţiri în configuraţia politică a Coastei de Fildeş, datorită îndepărtării lui Gbagbo din funcţia de preşedinte şi a noilor perspective de pluralism. Deşi a existat până acum o formă de opoziţie, ea poate căpăta valenţe neaşteptate prin tensiunile interne ale partidelor şi prin noile personalităţi politice care încep să se evidenţieze. Pe de altă parte, însă, nu trebuie uitată istoria încă recentă a Coastei de Fildeş, precum şi uşurinţa cu care un regim în plină tranziţie poate aluneca în direcţia opusă democraţiei. În acest sens, clasa politică ivoriană va trebui să distingă între implementarea instrumentelor de bază ale democraţiei şi adoptarea formală a unui model politic, dar şi să accepte necesitatea compromisului şi consensului pentru o dezvoltare reuşită în sens democratic.