Mentalul stalinist: Ketman, Murti Bing și Noua Credință

Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivitatii, sacrificarea libertatii pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neindoios, din acela leninist, cele doua Weltanschauung-uri nu erau esential diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licariri critice, sub Stalin ele disparusera total. Intelectualii au fost subjugati de masinile ideologice totalitare pe diverse cai, care au mers de la constrangere la corupere si cooptare. Au existat si mecanismele auto-amagirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagarelor de concentrare si proceselor-spectacol, ci si unul al betiilor ideologice, al servitutii voluntare.

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. Gratie lui, putem opera azi cu concepte precum Ketman si Murti Bing, ambele esentiale pentru priceperea infeudarii spiritului in regimurile totalitare. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare.

Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Am langa mine,pregatind acest eseu, numarul din “Partisan Review” consacrat “Festivalului International Czeslaw Milosz” (Winter 1999). Intre participanti, mari poeti precum Seamus Heaney,Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus in volum, s-a ocupat de “Gandirea captiva”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, fostii disidenti Irena Grudzinska-Gross si Adam Michnik, precum si profesoara Edith Kurzweil, redactor-sef al acelei legendare reviste.

Apropiat de Isaiah Berlin si de Leszek Kolakowski, ani indelungati profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esentiale despre mentalitatile revolutionare si sfidarile modernitatii. Amintesc monumentala sa carte despre marxism si saltul in “imperiul libertatii”, comparabila cu trilogia lui Kolakowski. Iata un pasaj revelator despre cartea anti-totalitara a lui Milosz:

“‘Gandirea captiva’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratica, spirituala si nu doar ca pe un sistem de coercitie exterioara. George Orwell a definit aceasta trasatura distinctiva drept constrangere din interior prin controlul asupra gandurilor si sentimentelor–nu doar precum control negatic, ci si drept unul pozitiv, deci unul care dicteaza ce trebuie sa gandeasca oamenii si, pe aceasta cale, ii priveaza de libertatea de a fi ei insisi. In acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nuda la opresiune ideologica organizata. Constrangerea exterioara si teama fizica au fost fortificate, uneori chiar inlocuite, de un fel de teroare morala sau cvasi-morala, de catre santajul moral organizat, capabil sa paralizeze vointa oamenilor printr-un fel de frica ideocratica. Dar unanimitatea ideocratica nu era un scop in sine, in contrast cu unanimitatea traditionala, intemeiata pe obiceiuri; era o unanimitate a vointei revolutionare colective care subordoneaza totul scopului suprem inca neatins. De aici si importanta ingredientului chiliastic al comunismului ca o noua credinta dinamica, o religie seculara a salvarii colective in acesta lume si in aceasta istorie. Aceasta credinta, a aratat Kolakowski, il inzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vietii. A fost traita de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decat viata insasi, si care se consolau cu convingerea ca Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”.

Este ceea ce Eduard Goldstucker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist in Kafka si victima a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor 50, presedintele Uniunii Scriitorilor in 1968 si unul dintre liderii intelectuali ai Primaverii de la Praga (v. articolul lui Marius Stan despre Zavis Kalandra), numea substituirea ratiunii prin credinta.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) .

Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).
In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elvetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.
3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.
4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.
5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.
6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.
7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.
8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.
9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.
10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.
11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.
12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.
Jeanne Hersch (1910-2000)

Jeanne Hersch (1910-2000)

Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice comuniste in primii ani ai Razboiului Rece:

“I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.”

Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar, spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

Public mai jos o versiune largita si actualizata a prefetei scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

“Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. Tony Judt avea dreptate scriind despre ‘Gandirea captiva’: “Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Milosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.”

Subtila istorica a ideilor politice si literare, Irena Grudzinska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei “Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul “Cenuşă şi diamant” justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Sa nu uitam impactul filmului lui Andzej Wajda cu Zbigniew Cybulski in rolul principal.

Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi, ale apostatilor revizionisti, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii. Cazul unui poet precum Adam Wazyk, atutorul ‘Poemului pentru aduliti’ din 1955, text care a facut sa explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regasirea libertatii interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti si alte asemenea reactii, de la tanarul Francois Furet (tocmai a aparut biografia sa scrisa de Christophe Prochasson la dramaturgul marxist Gyula Hay).

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul “ABC-ul lui Milosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.”

PS: Cred ca reflectiile lui Milosz despre totalitarism, duplicitate, prabusiri morale si salvare prin spirit raman de o ardenta actualitate.La un ceas istoric cand multi intelectuali caposasera etc, Milosz a trasat liniile de forta ale uneri posibile si necesare renasteri a unei sbiectivitati demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Milosz, suna extrem de tulburator acum, cand agresiunea Rusiei putiniste repune in disctie marile castiguri ale ultimelor decenii.Nu e nevoie sa spun ce-ar fi avut de zis Milosz sau Zbigniew Herbert in actualele conditii. Oricine le cunoaste scrierile isi poate lesne imagina. (Washington, DC, 26 martie 2014)

Articol preluat de pe LaPunkt.ro