Turcia în Uniunea Europeană? Argumente pro și contra

Turcia este un stat care nu mai poate fi ignorat de nimeni în politica mondială. Pentru a fi conştienţi de acest aspect, nu este neapărat necesar să mergem în Turcia pentru a vedea ambiţioasele proiecte de infrastructură, finalizate în intervale record de timp, câmpurile cultivate cu mare grijă, aglomeraţia din centrele comerciale sau plajele pline de turişti. De asemenea, nu este neapărat necesar nici să studiem îndelung consecinţele pe care le au poziţia strategică a Turciei, întinsa ei suprafaţă (aprox. 780.000 km²), numeroasa ei populaţie (estimată la aprox. 76 milioane de locuitori, cu o rată anuală de creştere de aprox. 1,35%), constanta creştere economică din ultimul deceniu sau capabilităţile ei militare impresionante (din punct de vedere numeric, a doua armată din NATO, după cea a SUA, şi unul dintre statele care au dreptul de a folosi proiectile cu încărcătură nucleară, în cazul unui conflict armat, deşi doar dacă obţine permisiunea întregii alianţe).

Este suficient să mergem la cimitirul turc din Bucureşti, foarte bine îngrijit, impecabil organizat, beneficiind de sprijinul comunităţii turceşti din România şi al statului turc. Este o dovadă remarcabilă a solidarităţii naţionale turceşti, a respectului pentru istorie şi pentru strămoşi şi, nu în ultimul rând, a puterii financiare. Este suficient de asemenea să participi la conferinţa organizată de Asociaţia Oamenilor de Afaceri Turci din România, în colaborare cu Asociaţia de Geopolitică Ion Conea – Revista Geopolitica, cu ocazia aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice Turcia – România, şi să observi sobrietatea politicoasă şi competentă a diplomaţilor şi oamenilor de afaceri turci, care ascunde însă o condescendenţă sinceră, pentru a înţelege că un stat care se bazează pe asemenea oameni îşi are locul asigurat în primul eşalon al istoriei.

Pornind de la aceste experienţe imediate pe care le-am avut în legătură cu naţiunea, statul şi cultura turcă şi, dat fiind profilul acestei publicaţii, m-am decis să scriu un articol referitor la aderarea Turciei la Uniunea Europeană, una dintre cele mai însemnate, complicate şi dezbătute chestiuni care privesc prezentul şi viitorul Europei. De la început, voi menţiona că sunt un susţinător al includerii Turciei în cadrul confederaţiei europene şi al politicii oficiale, înţelepte, a statului român de a sprijini integrarea în Uniunea Europeană a statului turc, eveniment care ar aduce beneficii în egală măsură Europei, României şi Turciei. Nu este mai puţin adevărat că orice analiză trebuie să fie onestă şi să ia în calcul atât argumentele pro, cât şi cele contra, ceea ce voi face în cele ce urmează.

Argumente pro

Istoria demersurilor de integrare europeană a Turciei este îndelungată. Nu doar că statul turc are acces la Consiliul Europei la scurt timp după fondarea acestui for, în 1949, şi este membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (1961) şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1973), dar a devenit, încă din 1963, membru asociat al Comunităţii Economice Europene, pentru ca în 1987 să îşi depună oficial candidatura pentru a obţine statutul de membru cu drepturi depline al acestei organizaţii precursoare a Uniunii Europene. Apoi, în 1995, Turcia semnează un tratat de uniune vamală cu Uniunea Europeană, iar din 1998 i se recunoaşte statutul de candidat la aderare, pentru ca în 2005 şi negocierile propriu-zise privind aderarea să înceapă. Sub aspectul duratei demersurilor de integrare europeană, Turcia conduce detaşat în rândul statelor care au trecut prin acest proces. Semn al unor importante disensiuni la nivelul Uniunii Europene în chestiunea turcă, acest aspect înseamnă însă şi un uriaş avantaj pentru Turcia şi un prim argument pozitiv în sprijinul integrării sale, fără îndoială însă nu cel mai important (dar care ocupă totuşi primul loc în expunere pentru a înţelege longevitatea aspiraţiilor europene ale Turciei).

Principalul argument în favoarea integrării Turciei în Uniunea Europeană este cel geografic. De obicei, argumentul geografic este folosit tocmai în sens contrar în chestiunea turcă, dar interpretarea geografiei care ar exclude Turcia din Europa este una scolastică şi abuzivă, în care se operează cu delimitări conceptuale rigide şi simpliste. Este adevărat că la o primă vedere Peninsula Europeană pare a fi delimitată de Oceanul Arctic, Oceanul Atlantic, Mediterana şi Marea Neagră,  comunicând cu Continentul Eurasiatic doar prin marile câmpii nord-europene, dar în realitate, Strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi faţada egeeană a Anatoliei nu pot fi concepute în afara Europei. Marele istoric francez Fernand Braudel vorbea de o adevărată lege a peninsulelor mediteraneene, în care acestea erau legate prin geografie două câte două: Peninsula Hispanică şi Peninsula Italică; Peninsula Balcanică şi Peninsula Anatoliană. Atât geografia, cât şi istoria stau mărturie pentru validitatea tezei braudeliene. Din punct de vedere geografic, câmpiile din vestul Anatoliei reprezintă o continuare firească a câmpiei Traciei, din Europa, Marea Egee cu numeroasele ei insule nefiind altceva decât cea mai joasă porţiune a unei mari câmpii sud-est europene.  Exemplele istorice nu fac decât să pună în evidenţă realitatea geografică: în antichitate, tracii se găsesc de o parte şi de alta a Mării Marmara, cei din Anatolia fiind cunoscuţi sub numele de bythinieni, iar civilizaţia greacă se dezvoltă deopotrivă în sudul Peninsulei Balcanice şi în vestul Anatoliei; în Evul Mediu, nucleul dur al Bizanţului este reprezentat tocmai de această zonă egeeană a celor două peninsule, iar marea expansiune a Imperiului Otoman porneşte tot de aici. Partea europeană a Turciei nu înseamnă, deci, doar cei 3% din suprafaţă reprezentaţi de regiunile Edirne, Kırklareli, Tekirdağ şi Istanbul, ci întreaga faţadă egeeană a Anatoliei şi câmpia de la est de Marea Marmara, alungită pe o mare parte a litoralului nord-pontic. Tocmai această zonă este plămânul economic al Turciei, dezvoltarea beneficiind de avantaje impresionante: resurse agricole bogate, care permit concentrări mari de populaţie; căi fluviale şi maritime de transport, dublate de convergenţa unor importante drumuri comerciale, care facilitează acumulările rapide de capital.

Această delimitare lasă în afara Europei din punct de vedere geografic restul Anatoliei, pe care astăzi Turcia îl controlează. Munţii şi platourile Anatoliei nu sunt însă Asia propriu-zisă, ci mai degrabă zona de tranzit care uneşte cea mai sud-estică regiune europeană, regiunea egeeană, în accepţiunea de mai sus, de principalele regiuni vestice ale Asiei: platoul iranian, Mesopotamia şi Levantul. Fără a putea considera această zonă drept Europa, prin faptul că ea este astăzi alipită în interiorul statului turc regiunii egeene, care este o regiune europeană, şi munţii şi platourile Anatoliei pot fi integrate în Uniunea Europeană. Istoria stă din nou mărturie pentru judiciozitatea acestei concluzii. Atunci când nucleul egeean este puternic, munţii şi platourile Anatoliei, dar şi Balcanii, sunt juxtapuşi acestui nucleu: este cazul Imperiului Bizantin în timpul dinastiei macedonene (sec. X-XI) şi al Imperiului Otoman în timpul lui Mahomed al II-lea (1451-1481). Atunci când nucleul egeean este slab, munţii Anatoliei şi Balcanii sunt pierduţi, ca în cazul Imperiului Bizantin după dispariţia dinastiei macedonene sau a Imperiului Otoman după înfrângerea de la Ankara din 1402. Astăzi, nucleul egeean al Turciei este extrem de puternic, prin urmare munţii şi platourile Anatoliei pot fi integrate la rândul lor fără probleme în Europa. Şi, nu în ultimul rând, dacă Ciprul este în Uniunea Europeană, de ce nu ar fi şi munţii şi platourile Anatoliei?

Cel de-al doilea argument este cel istoric şi cultural. Turcia de astăzi reprezintă o sinteză strălucită a unor elemente istorice, etnice şi culturale europene şi asiatice deopotrivă. Cu greu s-ar putea spune că una dintre cele două jumătăţi ale identităţii turce ar predomina, ceea ce este cu adevărat important este însă faptul că identitatea europeană a Turciei este îndeajuns de puternică pentru a justifica integrarea acesteia în Uniunea Europeană.

Principala observaţie care trebuie făcută este că Imperiul Otoman (Devlet-i Aliye-i Osmaniye) nu a fost nimic altceva decât un Imperiu Bizantin renăscut sub o altă elită politico-militară. Chiar dacă din punct de vedere lingvistic şi religios situaţia s-a modificat treptat în favoarea elementului cultural asiatic şi islamic, din punct de vedere politic, administrativ şi economic, moştenirea bizantină rămâne esenţială: basileul devine sultan, pronoiarii devin spahii (elita feudală), temele devin paşalâcuri ş.a.m.d. La nivel simbolic, cel mai bun exemplu al acestei transformări este preschimbarea Sf. Sofia din biserică în moschee. Prin Imperiul Bizantin, pe care îl moşteneşte, Imperiul Otoman, şi astăzi, Turcia, îşi pot revendica o ascendenţă din civilizaţiile antice ale Romei şi Greciei la fel de puternică precum şi cea a restului statelor europene. Mai mult, prin caracteristicile ei, o Turcie aflată în interiorul Uniunii Europene nu ar face decât să consolideze componenta est-europeană a organizaţiei, ar completa şi ar echilibra astfel însăşi identitatea proprie a Europei.

Dar identitatea europeană a Turciei nu se mărgineşte doar la moştenirea bizantină şi la repetatele contacte avute cu Europa începând cu sec. XIV, ci şi la modernizarea petrecută sub conducerea marelui conducător Mustafa Kemal Atatürk, cel care, printre multe altele,  proclamă Republica Turcă (Türkiye Cumhuriyeti), stabileşte caracterul naţional şi secular al statului turc şi susţine adoptarea grafiei latine. Turcia a trecut în secolul al XX-lea printr-un proces similar cu cel prin care Ţările Române şi, mai apoi România, au trecut în secolul al XIX-lea, consecinţa fiind că, după aproape o sută de ani de la apariţia statului turc pe ruinele imperiului otoman şi a declanşării reformelor kemaliste, identitatea europeană a Turciei se află probabil la cel mai avansat nivel al ei din istorie.

Pe de altă parte, identitatea asiatică şi islamică a Turciei este o resursă importantă care va îmbunătăţi considerabil capacitatea Uniunii Europene de a comunica cu vecinii săi din Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Africa de Nord.

Cel de-al treilea argument este cel pragmatic, de natură politico-militară şi economică. Integrarea politico-militară şi economică a Turciei în sistemul european este deja foarte avansată: majoritatea statelor membre UE, la fel ca şi Turcia, sunt membre NATO, dar şi a numeroase alte organizaţii continentale, Turcia şi UE au un tratat de uniune vamală, UE este principalul partener comercial al Turciei, fiind destinaţia a aproximativ 45% din exporturile turce. Odată ce stadiul de integrare este atât de avansat, de ce nu s-ar mai face şi următorul pas, cel al aderării la UE, cu atât mai mult cât el ar aduce beneficii pentru ambele părţi?

Pentru Uniunea Europeană ar însemna o extindere a pieţei unice cu încă aproximativ 76 de milioane de consumatori, ceea ce ar reprezenta un nou stimulent pentru economie, competiţie şi prosperitate. Ar însemna, de asemenea, exploatarea mai bună a unor rute comerciale esenţiale, atât de la vest la est, dinspre Marea Nordului spre Asia Centrală şi Golful Persic, cât şi de la nord spre sud, dinspre Marea Neagră către Suez. Nu în ultimul rând, criza ucraineană demonstrând importanţa acestei chestiuni, ar însemna un imens pas spre asigurarea independenţei energetice a Uniunii, care s-ar apropia sensibil de sursele alternative de gaze naturale din Asia.

Pentru Turcia, integrarea ar însemna posibilităţi chiar mai mari decât cele oferite de uniunea vamală de a exporta pe importanta piaţă europeană, dar şi capitaluri mai numeroase, provenite atât din fondurile europene, cât şi din investiţii. Accederea în UE ar însemna, de asemenea, posibilităţi mult mai mari de a-şi fructifica poziţia strategică din punct de vedere comercial, ar consfinţi evoluţia spre democraţie şi statul de drept şi ar încununa aspiraţiile unor succesive generaţii de includere a naţiunii turce în marea familie europeană.

Pentru România, integrarea Turciei în Uniunea Europeană ar însemna că Strâmtorile, această prelungire a gurilor Dunării de care depinde prosperitatea noastră, aşa cum spunea Gheorghe Brătianu, ar fi mult mai aproape de noi. În plus, ar însemna ca în Uniunea Europeană să avem alături un nou prieten, un stat cu care, de la declararea independenţei, România a avut relaţii constant bune şi cu care în prezent împărtăşeşte un important fond istoric şi cultural comun. România nu poate decât să fie interesată în consolidarea componentei est-europene a Uniunii Europene, astfel încât această construcţie politică să reflecte cât mai bine întreaga diversitate şi totalitatea intereselor europene.

Argumente contra

Probabil că argumentele în defavoarea integrării europene a Turciei sunt mai cunoscute decât cele favorabile, ca urmare a unei mediatizări mai puternice. Începând cu argumentul geografic fondat pe o interpretare rigidă a configuraţiei scoarţei terestre, combătut mai sus, au fost vehiculate mai multe temeiuri pentru a susţine oportunitatea blocării accederii Turciei în Uniunea Europeană şi înlocuirea acestei perspective cu cea a unui parteneriat special, consolidat (perspectivă susţinută în principal de tandemul Merkel-Sarkozy în 2009). Le voi trece în revistă mai întâi pe cele mai des vehiculate, atât la nivel oficial, cât şi neoficial, pentru ca, în final, să îl amintesc pe cel care fundamentează în cea mai mare măsură reticenţa anumitor state europene faţă de aderarea Turciei.

Un argument aparent puternic este reprezentat de cel al diferendelor cu vecinii. În principal, el se referă la sprijinul acordat Republicii Turce a Ciprului, dar şi la nerecunoaşterea controversatului genocid împotriva armenilor din 1915 şi la persistenţa animozităţilor cu Grecia. Întrebarea pe care mi-o pun şi vă invit şi pe dvs. să v-o puneţi este dacă nu cumva prin includerea Turciei în Uniunea Europeană s-ar crea un cadru mai favorabil pentru rezolvarea acestor probleme decât prin ţinerea Turciei în afară? Mecanismele de dialog nu ar fi oare mai puternice şi mai eficiente atunci când multe din aceste probleme ar deveni probleme interne ale Uniunii Europene? Avem deja exemplul aderării simultane a Greciei şi a Turciei în NATO, din 1952, care a contribuit mult la intensificarea dialogului, creşterii încrederii reciproce şi diminuării inamiciţiei istorice dintre cele două state.

Un alt argument vehiculat este acela că turcii sunt musulmani, iar europenii sunt în marea lor majoritate creştini (este drept, nu un argument oficial, dar care se reflectă uneori foarte mult atenuat şi în unele poziţii oficiale). Dacă ar fi să acceptăm un asemenea argument, fără îndoială că Uniunea Europeană ar trebui desfiinţată imediat: nu este posibil ca o confederaţie care adoptă ca deviză „Unitate în diversitate” şi care trece cu brio peste diferenţele de limbă, rasă, istorie, tradiţii să considere în schimb religia un criteriu pe baza căruia se pot trasa frontiere. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât în Uniunea Europeană sunt deja numeroşi cetăţeni de religie musulmană care contribuie în mod activ la binele comun.

În schimb, un argument contra cu adevărat puternic este reprezentat de obiecţiile cu privire la minusurile statului de drept şi ale respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Aş înclina să cred că acest argument este singurul argument contra cu adevărat temeinic: Uniunea Europeană este constituită în jurul unor asemenea valori şi nimeni nu poate accede la familia europeană fără a adopta şi a crede în aceste valori până în cele mai subtile nuanţe ale lor. Sunt multe domenii în care statele europene ridică obiecţii, adeseori întemeiat, iar Turcia a înregistrat deja progrese mai mari sau mai mici, astfel că o trecere în revistă nu şi-ar putea avea rostul într-o analiză de dimensiuni reduse precum aceasta. Totuşi, trebuie remarcat că prin măsuri precum recentele restricţii introduse în accesarea unor anumite site-uri (precum Twitter sau Youtube), Turcia se îndepărtează de obiectivul integrării în Uniunea Europeană. Libertatea de exprimare, mai ales libertatea de exprimare, trebuie să fie respectată pentru ca o democraţie să funcţioneze eficient. Fără libertatea de exprimare, un articol precum acesta, de susţinere raţională a aderării Turciei la Uniunea Europeană, este posibil să nu fi apărut niciodată. Totuşi, ca o dovadă a faptului că Turcia este un candidat serios la aderare, o curte de justiţie din Ankara a declarat ilegală restricţionarea Twitter la scurtă vreme după ce măsura intrase în vigoare ca urmare a unor interese electorale. Salut decizia justiţiei turce şi sunt convins că, în timp, cu sprijinul statelor europene, Turcia va elimina şi acest tip de argumente împotriva integrării sale.

Dar toate aceste argumente, vehiculate în mod deschis, nu fac nimic altceva decât să ascundă adevăratul motiv al reticenţei principalilor actori europeni faţă de aderarea Turciei: temerea faţă de acceptarea unui membru atât de important. Turcia ar fi statul european cu cea mai mare suprafaţă, cu aproape 100.000 km² mai mult decât Franţa, şi al doilea cel mai populat stat european, cu doar câteva milioane de locuitori mai puţin decât Germania (iar, în perspectivă, date fiind actualele tendinţe demografice, Turcia va depăşi Germania sub acest aspect). Sunt pregătite importantele state europene să primească un astfel de membru care le-ar putea pune în pericol poziţia în cadrul Uniunii? Reticenţa lor în această chestiune demonstrează că doar parţial.

Pe de altă parte, binomul franco-german, dar şi alte state occidentale, se confruntă şi cu temerea consolidării unui bloc est-european în cadrul Uniunii Europene, ai cărui principali pivoţi ar urma să fie Polonia, România şi Turcia, şi care, sub egida unei Americi preocupate de îngrădirea Rusiei (unul dintre motivele pentru care SUA este o susţinătoare activă a aderării Turciei la UE), să transforme Uniunea Europeană într-un mecanism care funcţionează cu două viteze. La un nivel mai scăzut se situează şi îngrijorarea provocată de o eventuală aliniere a Turciei la politica britanică de încetinire a ritmului de unificare internă a Uniunii Europene, Regatul Unit fiind de asemenea un puternic susţinător al aderării statului turc.

Temerile statelor europene care se opun mai făţiş sau mai ascuns aderării Turciei sunt de înţeles: o Uniune Europeană care funcţionează în două viteze sau blocarea procesului de unificare internă sunt de neconceput. De asemenea, este firesc ca apariţia unui membru atât de semnificativ să creeze anxietate. Dar astfel de temeri, anxietăţi şi reticenţe nu trebuie să întunece raţiunea în privinţa a ceea ce este cu adevărat în slujba binelui comun al întregii Uniuni. Un bloc est-european care să acţioneze fără a obţine consimţământul nucleului dur occidental al Uniunii Europene nu se va constitui niciodată, o asemenea evoluţie nefiind nici în interesul statelor est-europene, nici al SUA. Unificarea internă nu va putea fi oprită, chiar dacă anumitor state trebuie să li se recunoască nişte particularisme locale mai puternice, rezultate în urma unor condiţii istorico-geografice de dezvoltare mai diferite decât cele de pe restul continentului. Nu în ultimul rând, a avea alături un prieten puternic şi devotat este cu mult mai înţelept decât de a te mulţumi cu o cunoştinţă mai slabă şi dezamăgită de tratamentul pe care i-l oferi.

 Concluzie

Aderarea Turciei la Uniunea Europeană poate şi trebuie să se realizeze. Aderarea este justificată geografic, istoric, cultural, politic, economic şi va aduce beneficii atât Turciei, cât şi Uniunii Europene, inclusiv României. Aceasta este o certitudine.

Pornind de la această certitudine, aderarea trebuie însă pregătită cu minuţiozitate. Turcia este un stat de cu totul alte dimensiuni decât România, Bulgaria sau Croaţia şi, dacă în cazul acestora aderarea la un stadiu incomplet de pregătire a putut fi tolerată şi susţinută, în mod clar Turcia nu se află în aceeaşi situaţie. Este o a doua certitudine de care atât Uniunea Europeană, cât şi Turcia trebuie să ţină cont.

Aşadar, răbdare şi bună credinţă, pentru o aderare firească şi reuşită a Turciei la Uniunea Europeană.