”Nu există probabil un indicator mai demn de încredere al faptului că o societate este coaptă pentru o mișcare de masă decât prevalența plictiselii acumulate. În aproape toate descrierile privind perioadele premergătoare apariției unor mișcări de masă există referiri la o lehamite nesfârșită; iar în stadiile lor timpurii este mai probabil ca mișcările de masă să găsească simpatizanți și sprijin printre cei plictisiți decât printre cei exploatați și oprimați. (…) Când oamenii sunt plictisiți, în primul rând sunt plictisiți de sine. Conștientizarea unui existențe sterile și fără sens este principala sursă a plictiselii.” – Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă, Eric Hoffer, Polirom, 2013

 O mare agitație cetățenească a cuprins o parte din cetățenii Bucureștiului, mai exact #unitisalvam. S-a pornit brusc, în preajma alegerilor, mai exact la începutul lunii mai, un curent de nemulțumire, lehamite, dezgust politico-cetățenesc împotriva reprezentării inadecvate, ilegitime, deplorabile a României în Parlamentul European. Nicio dezbatere consistentă asupra motivelor –reale – și asupra cauzelor – concrete – a nemulțumirilor acestor cetățeni nu a avut loc din timp, în urmă cu câteva luni. În schimb despre pregătirea ideii de boicot fără argumente precise, cu excepția unui spleen existențialo-politic, am citit încă din februarie, prin filtrul unor cetățeni fără ocupație, care își ocupă timpul liber (mult) cu vehicularea unor distopii și filosofii de cafenea în spațiul public românesc. De ce li se acordă credit și sunt promovați fără nicio rezervă critică?! Cunoscând nivelul așa-ziselor talk-show-uri politice de la noi, presupun că din cea mai crasă ignoranță și cultură politică. Așadar, când apare un psedo-filosof sau analist cu o pseudo-idee genială, o armată de ignoranți sar să o mestece pe îndelete. Plictiseală mare în spațiul public de la noi, nimic nu se întâmplă esențial, aceleași figuri politice de aproape 20 de ani, aceleași sloganuri, aceleași minciuni și manipulări. Când apare ceva nou – greva cetățenească – veselie mare! Avem eveniment, avem ce discuta aproape o lună, dacă nu chiar două. Noi sutem analiști și jurnaliști tv, nu avem idei.

Ceea ce m-a frapat în această campanie a boicotului (despre care nu aveam nicio intenție să scriu, atât de irelevantă mi s-a părut inițiativa) este sloganul: ”Adevărații cetățeni nu merg la vot. Ei ies în stradă!” Ce înțelegem din această deviză de viață cetățenească? Democrația nu mai este despre drepturi și obligații (îndatorirea de a vota, de exemplu, ar trebui să frământe orice cetățean responsabil al țării care i-a dat niște drepturi, reflectă substanța apartenenței de membru la o comunitate națională despre care pretinzi că îți pasă, ești prezumat că îți pasă, de aceea națiunile mari au cetățeni responsabili, care înțeleg ce îndatoriri au, nu doar se simt îndreptățiți să ceară mai multe drepturi), ci este despre stradă și protest. Puterea politică și buna guvernare se mută în stradă, occupy! Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei care uniți salvează în fiecare sezon altceva, dar democrația participativă nu înseamnă doar strada sau protestul. Văd că inițiatorii boicotului vor să aibă o misiune istorică, se simt eroii manualelor de mâine (”Protest drives history”), sunt revoluționari cu normă întreagă; nu mă pricep suficient, dar pot să deduc ușor că în fișa postului de revoluționar e obligatoriu să protestezi; ca să ai eficiență trebuie să ai un număr de proteste pe an, trebuie să ai productivitate, că doar trăim în capitalism și acestea sunt regulile jocului. Un revoluționar perpetuu care nu protestează își pierde locul, capitalul de imagine, fanii. Noi și noi motive de protest trebuie găsite și gândite, e o activitate care solicită mintea zi și noapte, de aceea nu poți lucra în altă parte, în lanțul de producție capitalist, trebuie să te dedici acestei unice misiuni, asumat nobile, întrucât istoria te va reține pe tine, doar pe tine. Competiție mare, idei puține pe piață, opoziție puternică din partea cetățenilor votanți, promotori ai drepturilor și libertăților asumate constituțional.

Reținem deci că cetățenii ”adevărați” nu votează și ies în stradă, iar cetățenii ”falși” merg la vot cu mic, cu mare și votează ce găsesc pe listă: 15 partide politice și 11 independenți. Greu de ales, ofertă limitată pentru revoluționarii care vor mai mult, mai bine. Nu contează deloc că, pe baza unui criteriu rațional, de minimă logică deductivă, poți să corelezi niște informații publice și să alegi pe cineva care corespunde valorilor tale (unii europarlamentari români s-au evidențiat în Parlamentul European prin inițiative lăudabile, atât liberali, psd-iști sau pdl-iști). Orice om inteligent se ghidează după idei și valori, nu după oameni, așadar persoana politică a candidatului ar trebui să fie ultimul criteriu, deci ar fi ușor de ales. Din păcate însă, nu despre valori este vorba, ci despre agende personale, de grup sau ascunse, ghidate din umbră de cei cărora le priiește o mișcare de masă pretinsă anti-sistem, care să legitimeze ulterior un lider, la fel de fals anti-sistem. E un joc vechi, cu actori noi.

Relevantă în această falsă construcție a boicotului de ultim moment este inversarea valorilor: de ce un cetățean ”adevărat” ignoră votul? De ce a ignora și boicota este mai ”adevărat” decât a merge la vot? O întrebare filosofică, de cugetat peste weekend-ul alergerilor sau chiar pe 25 mai.  Cine are, de fapt, această indusă lehamite? Câți cetățeni sunt plictisiți, dezgustați de actuala clasă politică și vor o schimbare, iar prin schimbare înțeleg lipsa votului?! Mulți sunt sătui de actualii politicieni, puțini sunt atât de naivi și ignoranți încât să își imagineze că un boicot pe genunchi, anunțat chiar înainte de alegeri, va reforma clasa politică. Nu vorbim aici de un boicot național, ci de o mică grupare urbană cu idei împrumutate de la occupy. O lehamite de import. Cui profită?! Să vedem: ”falșii” cetățeni care votează, dintre care unii au tot scris în ultimele zile, afirmă că dezgustul indus subit de unii lideri/non-lideri (lideri colectivi, cu o singură voce, alt nonsens) profită PSD-ului. Cetățenii aceștia care votează sunt îngrijorați de aproape doi ani, în urma unei lovituri de stat, a inițiativei de scoate în afara legii hoția și corupția, a unei inițiative de a extinde imunitatea parlamentară, a unei inițiative de a modifica codul penal pentru a proteja infractorii, a unei inițiative (reușită) de a aservi instituții ale statului (Avocatul Poporului), și multe alte ofensive anti-drepturi și anti-cetățean, în contra legii, văzute și nevăzute, de ascensiunea către puterea absolută a unui unic partid, cu un lider care s-a dovedit imun la adevăr, onoare, reputație, apt să se folosească de orice și de oricine pentru a acapara statul român și a-i ține captiv pe cetățeni. Ei, bine, acești cetățeni de modă veche consideră că trebuie făcut orice pentru ca drumul către autoritarism, către vechiul partid-unic care este în toate să fie oprit, cu orice preț, mai ales luptând împotrivă cu mijloacele democratice pe care le avem la îndemână, și anume: votul, inițiative cetățenești, în colaborare cu societatea civilă și politicieni competenți în scopul schimbării unei legislații care limitează democrația, prin blocarea inițiativei de asociere a cetățenilor în partide care să-i reprezinte. Această schimbare ar trebui să constituie una dintre prioritățile cheie ale agendei publice de la noi, dar nu se va face niciodată din stradă și nicidecum fără lobby-ul și inițiativa unor politicieni care să poată pune pe agenda legislativă un astfel de proiect.

În concluzie: care cetățeni sunt adevărați și care sunt falși? Voi cu cine votați?

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu