Struțo-cămila românească și struțo-cămila americană

Într-una dintre seriile de articole publicate pe la jumătatea anilor 2000 în Evenimentul zilei și alte publicații și adunate acum câțiva ani în volumul Idei de schimb (București: Institutul European, 2011), profesorul Sorin Adam Matei de la Universitatea Purdue din Statele Unite se concentrează asupra educației din România. Matei este un binecunoscut critic al elitismului de orice fel, volumele sale precedente, Boierii minții (București: Compania, 2004) și Idolii forului (CreateSpace, 2010) stând mărturie spiritului său acid atunci când vine vorba de privilegierea nedreaptă, bazată pe eredități imaginare sau construite.

În articolele despre sistemul educațional din România pe care le-a selectat pentru Idei de schimb, Matei se arată îngrijorat, pe bună dreptate, de practica arhirăspândită în școlile noastre de a „cultiva elitele”. Aceasta pornește de la distribuirea fondurilor de stat cu precădere către școlile de vârf în detrimentul celor din mediul rural și se încheie cu preferința profesorilor de a se concentra la clasă pe copiii „buni”, care, în mod covârșitor, provin și ei din familii „bune” (fie de intelectuali—care în România înseamnă pur și simplu „absolvenți de studii superioare”—fie de oameni cu bani, care pot sprijini material clasa sau școala în care le învață progenitura), contribuind în acest fel la perpetuarea pe baze „dinastice” a accesului nelimitat la resursele educaționale de top ale sistemului pentru aceluiași grup social restrâns.

Unul dintre cele mai acide articole din seria despre sistemul de educație din România este „Pot să te snobez pe banii tăi? VIP-urile iau ostatice școlile locale”, în care Matei dă exemple concrete de contribuții bănești pentru îmbunătățirea condițiilor de învățământ în anumite licee din Iași, la care însă au acces limitat doar odraslelor celor care „au dat banu’”. Incredibilul exemplu de discriminare te face să te cutremuri. Concluzia lui Matei, acompaniată de indignarea domniei sale, mi se par absolut justificate:

„Nimeni nu spune că părinţii nu trebuie să ajute şcolile locale. Ei trebuie să o facă însă în aşa fel încât toţi copiii să poată beneficia de pe urma ajutorului. Ei trebuie să evite segregarea socială. Dacă interesul lor e pur personal, şcolile private îi aşteaptă. Ele sunt deschise oricui are punga plină. Ceea ce fac ei acum este greşit şi cinic. Ei nu numai că „snobează” familiile sărace, dar, ţinând cont că folosesc banul comun, o fac de fapt pe banii acestora.”

                                                                                       *****
Așa cum se întâmplă de obicei în astfel de situații, am fost interesat în mod special de ceea ce avea de spus Sorin Adam Matei despre sistemul de educație din România nu numai pentru că am trecut și eu, ca și domnia sa, prin școlile postuniversitare din Statele Unite ceea ce îmi permite o oarecare bază de comparație, dar și pentru că am doi copii de vârstă școlară. Ba chiar pe unul dintre ei am fost nevoit să-l retrag de curând din sistemul de învățământ public din Chicago pentru că vedeam pe zi ce trece cum ceea ce se întâmpla vreme de șapte ore pe zi la școală nu făcea decât să-mi înstrăineze odrasla de valorile educației la care țin atât de mult. De aici a început încercarea mea de-a înțelege cum funcționează sistemul de educație primară și liceală din America. Ce-am aflat m-a îngrozit…

Pe foarte scurt, trebuie spus că în Statele Unite, educația nu a fost considerată un domeniu care trebuia reglementat la nivel federal. Unul dintre lucrurile pe care le înveți când îți iei testul de cetățenie americană este faptul că sistemul de educație este reglementat de către autoritățile statale și nu de cele federale. Cu toate astea, președintele Jimmy Carter a aprobat înființarea unui minister (department) al educației în 1979. Din păcate, existența ministerului nu a făcut decât să încurce situația, creând tensiuni majore între autoritățile statale și cele federale mai ales cu privire la structura programelor de învățământ. Inerent în structura federativă a Statelor Unite este faptul că statele sunt, mai mult sau mai puțin, autonome față de guvernul federal, iar educația era unul dintre domeniile în care acea autonomie putea fi exercitată. Apariția unui minister federal care distribuie fonduri (indirect, pentru că nu e constituțional să o facă în mod direct) către autoritățile statale pentru implementarea unor politici federale în educație (cum ar fi, de exemplu, tristul și falimentarul program inițiat de președintele George W. Bush, „No Child Left Behind” sau mai noul și nu mai puțin controversatul „Common Core” recent aprobat de președintele Obama) a creat dificultăți extreme în managementul de zi cu zi al școlilor ducând la înghețarea majorității inițiativelor creative venite de la învățători și profesori și la monotonizarea și uniformizarea programei. NCLB pornea de la o idee generoasă și democratică: aducerea tuturor elevilor din școlile publice la același nivel de alfabetizare și educație și eliminarea selectării preferențiale a elevilor buni de către anumite școli. Față de România și de problemele de educație „dinastică” de acolo, în America sărăcia acută din mediul urban rămâne principalul inamic al școlarizării. Rezultatele politicii NCLB au fost dezastruoase: nu numai că nu și-a atins scopul inițial, dar a tras în jos și puținele performanțe pe care le aveau elevii „buni” americani și școlilor în care învățau. Cu alte cuvine, în loc să-i tragă în sus pe cei mai slabi i-a tras în jos pe cei buni.

În acest fel, educația s-a adăugat și ea acelor domenii din Statele Unite care amintesc de struțo-cămila lui Cantemir: nici federale, nici statale, nici democrate, nici republicane, nici de stânga, nici de dreapta, împietrite perpetuu în lupte partinice animate nu de vreo doctrină politică, ci de demagogie și lupta pentru voturi. Ceea ce există însă din plin în America este posibilitatea de a alege, despre care vorbea și Sorin Adam Matei, cel puțin când vine vorba de educație: vrei școli particulare? sunt câte-ți dorești și de toate filosofiile educaționale; vrei să-ți ții copilul acasă și să-l înveți tu? foarte bine, nu te oprește nimeni; ai bani să te muți într-un district de oameni cu stare, unde sunt și școli publice bune? ia-ți casă acolo și progenitura ta se alătura tinerilor din suburbiile Americii.

Pe de altă parte însă, America nu stă cu mult mai bine când vine vorba de folosirea banilor publici pentru a promova instituții de învățământ mai mult sau mai puțin private. Exemplele din Iași date de Sorin Adam Matei, deși cu mult mai meschine, amintesc în mod flagrant de ceea ce se numește învățământul charter din America. Școlile charter sunt școli înființate cu bani publici, dar administrate de organizații particulare nonprofit și care au autonomie în ceea ce privește programa școlară. Sistemul e foarte nou, apărând în America în 1992, dar s-a răspândit în aproape toate statele federației, în principal datorită faptului că oricine are relații solide cu una dintre organizațiile din Ministerul Educației care împarte bani publici poate să facă cerere și să obțină relativ ușor câteva milioane de dolari pentru a porni și opera un lanț de școli charter. În condițiile în care directorii unei astfel de organizații nonprofit își pot aproba salarii de jumătate de milion de dolari (proveniți din bani publici, să nu uităm!), sigur că apariția acestor școli ca ciupercile după ploaie nu e o întâmplare. Amintesc aici de exemplul josnic al școlilor charter nu pentru a-l contrazice pe Sorin Adam Matei sau pentru a ne bate pe noi înșine pe umăr pentru că „se-ntâmplă și la case mai mari”, ci pentru că—și sunt cât se poate de sincer aici—ceea ce fac părinții cu dare de mână din România, oricât de egoist ar fi, nu e nici pe departe atât de mizerabil pe cât este ceea ce se întâmplă în educația publică din Statele Unite.

Cel mai trist lucru pentru cei ca mine, care chiar cred în nevoia de educație publică—deși nu în ceea ce a devenit ea astăzi mai pe peste tot în lume, recte un sistem de îndoctrinare forțată a copiilor pentru a-i transforma în subiecți docili ai statului—este că nici măcar venirea în 2012 la Casa Albă a lui Barack Obama, o persoană cu ștate vechi în domeniul educației, nu a schimbat nimic. Ba dimpotrivă, a înrăutățit, de fapt, situația în multe domenii, tocmai pentru că președintele însuși s-a transformat într-o struțo-cămilă. Prea slab pentru a-și menține principiile și prea mândru pentru a se recunoaște învins de adversarii politici, președintele Obama a făcut unele dintre cele mai mari compromisuri doctrinare din istoria recentă a Statelor Unite, educația fiind unul dintre ele. Dar despre greșelile lui Obama și dezamăgirile noastre, ale celor care l-am susținut, cu altă ocazie…

Articol preluat din LaPunkt.ro