Stînga, dreapta și dughiniștii români

Inexistența unor partide sau mișcări de extremă dreapta în România pare să ne individualizeze față de țările din jur. Nu există nici un fenomen politic autohton care să poată fi contrapus Jobbik-ului maghiar, ATAKA bulgăresc sau altor organizații de felul acesta din țări ale Uniunii Europene.

Nu a apărut – cel puțin nu încă – o orientare consistentă împotriva Uniunii Europene – deși Eurovisionul a născut niște încrîncenări de facebook împotriva “satanismului” european. Migrația masivă de după 2001, dar mai ales după 2007, a transformat potențialele cadre și votanți ai extremei drepte în emigranți ce au nevoie de educație, protecție socială, drepturi sociale și politice ce sînt legate mai ales de stînga, sau, oricum, de o viziune inclusivă asupra beneficiilor cetățeniei și a apartenenței naționale și europene. E greu de făcut o alianță europeană a extremei drepte – emigrația și imigrația pun probleme total diferite pentru Vest și Nord pe de o parte și Est și Sud pe de altă parte. Doar banii rusești mai păstrează o fragilă împreunare europeană a extremei.

Mai sînt, desigur, și alte cauze pentru care nu avem, și noi, extrema noastră. Una, importantă, e felul în care se desfășoară, ideologic și cultural, stînga și dreapta. Atunci cînd Uniunea Social Democrată are ca mesaj electoral “Mîndri că sîntem români!” e clar că diviziunea muncii ideologice pe dreapta și stînga funcționează mai ciudat. E un jucător monopolist – PSD-ul – ce e și de stînga și de dreapta și funcționează pe patul germinativ a tehnocrației (și aș băga aici și o parte din Securitate) cu rădăcini pre-decembriste. De aceea dreapta e obligată, paradoxal, la mimetisme, anacronisme interbelice sau la forme de fundamentalism neo-liberal.  PSD-ul e un partid conservator. Extrema dreaptă nu prea are loc în peisajul ăsta. Fie ia figura decrepită a lui Vadim Tudor fie cea caraghioasă a luptătorilor pentru familia românească extinsă în care bărbile sînt distribuite adecvat. Nici stînga radicală nu prea are cum să se dezvolte. Fie se pun la remorca unui partid puternic conservator, fie se irosesc într-o alternativitate sterilă și într-o prețiozitate isterică. Or fi si alte variante dar nu le vad pe moment.

Incoerența diferențierilor dintre stînga și dreapta românească are, probabil, rădăcini istorice vechi, de cînd anarhiștii, narodnicii și marxiștii locali de la sfîrșitul secolului al XIX-lea se chinuiau să înțeleagă și să acționeze în periferia capitalismului aflat în expansiune și deveneau, la grămada, naționalizați, conservatori, naționaliști și radicali. Sau se apucau de igienă publică și medicină socială.

Sînt interesante reacțiile locale la acest Sonderweg al extremismului românesc. Unii vorbesc de bunătatea și toleranța poporului român  – dar se simte în voce o tristețe mai bine sau mai prost ascunsă. Melancolia aceasta se transformă în supărare la unii indivizi ce urăsc ungurii, de exemplu, dar admiră Jobbik-ul sau, măcar, pe Orban. De cînd băiatul de la Jobbik a zis ca citește Eliade, admirația și antipatia s-au sudat și mai bine. Unii s-au și apucat să citească, repede, pe genunchi, interbelici rasiști și să scoată de acolo “indici cefalici” care să rezolve problemele și incoerențele grave ale zilelor noastre.

Un caz și mai haios este cel al grupusculelor de dughiniști autohtoni. Dughin e un soi de geopolitician combinat cu profet, eurasianist, (fost)consilier al președintelui Dumei și, se spune, un fel de apropiat ocult al lui Putin.  Un amestec straniu de teorii lipsite de context – un soi de semi-doctism asezonat cu ocultism – formează conținutul acestui “tradiționalism”. Sînt unele asemănări cu tipul de verbiaj à la Dan Puric doar că Dughin ăsta pare mai serios, ceva mai cu știință de carte și mai aproape de unii centri politici ai imperiului. Un soi de intelectuali autohtoni, geopoliticieni sau nu, de prin zone mai obscure ale sistemului universitar, se regăsesc în dughinism. Discursul conservator fiind preluat, primitiv dar eficient, de PSD, alternativa eurasianismului rusesc le oferă o variantă fantasmatică de re-considerare a importanței lor pe plan local.

De obicei, atunci cînd o instituție sau un actor politic, economic sau cultural important intră sau re-intră într-o zonă are nevoie de parteneri de dialog, de un soi de comunitate retorică ce predatează și asigură coerența oricărei intervenții. Partenerii se formează în timp prin diferite tehnici și modalități – educație, călătorii, manuale, proiecte de formare etc. Deseori însă există un fel de pre-formare sau chiar pre-formatare. Unii domni și doamne mai agili se auto-preformatează în diferite modalități înainte de intrarea marilor actori și instituții. E ca un fel de acțiune la distanță.

Pe moment, în România, săracii ruși nu au nici un partener de formulă dughinistă serios. Nu e Jobbik, nu e Le Pen, nu e nimic. Dar unii, băieți și fete, se pregătesc și se agită preventiv. Cine știe? Dacă vine eurasianistu’ străin cu desaga de capital financiar și simbolic și naționalistu’ autohton doarme în post? Doamne ferește! Rămîne (pseudo)revoluția conservatoare, din nou, fără loc la euro-parlamentare. Mai bine un pic de luptă prin colțuri, un pic de interbelic ne-digerat, de tradiționalism post-modern și cine știe, poate se întîmplă ceva. Dacă nu chiar Dughin măcar un post pe undeva prin vreo instituție mai culturală, o universitate mai particulară.

Dacă nimic nu merge, rămâne varianta Academiei.

Articol preluat din LaPunkt.ro