Pe 30 august, cu ocazia unei reuniuni a Consiliului European, ministrul italian de externe, Federica Mogherini, a fost numit în funcţia de înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate. Fără a fi o surpriză, alegerea Federicăi Mogherini este contestată pornind de la presupusa ei lipsă de experienţă şi atitudinea favorabilă Federaţiei Ruse.

Federica Mogherini are 41 de ani şi ocupă funcţia de ministru de externe al Italiei abia din februarie 2014. Studentă eminentă, cu un doctorat în ştiinţe politice pe tema legăturilor dintre Islam şi politică, vorbitoare fluentă a limbilor engleză şi franceză, Mogherini pare a avea totuşi o experienţă politică redusă, chiar dacă este simpatizantă sau activistă a cercurilor socialiste din Italia de aproape 20 de ani. Scepticii susţin că numirea ei s-a făcut doar ca urmare a presiunilor exercitate de şeful cabinetului italian, Matteo Renzi, şi ca urmare a jocurilor politice de împărţire a posturilor de înaltă responsabilitate de la conducerea Uniunii Europene, portofoliul afacerilor externe revenind în cele din urmă socialiştilor.

Dincolo de presupusa ei lipsă de experienţă, Mogherini este suspectată ca având o atitudine mult prea favorabilă Kremlinului, demonstrată de vizita ei la Moscova din acest an şi motivată de legăturile economice privilegiate ale Italiei cu Rusia. În special statele baltice şi Polonia au ridicat această problemă, preşedintele lituanian Dalia Grybauskaite abţinându-se chiar de la vot în cadrul şedinţei Consiliului European atunci când a fost votată numirea Federicăi Mogherini ca înalt reprezentant pentru afaceri externe.

Imediat după ce numirea ei a fost făcută publică, Mogherini a încercat să demonstreze inconsistenţa scepticismului împotriva ei, argumentând pe de o parte în favoarea unei noi generaţii de oameni politici europeni şi susţinând pe de altă parte o politică fermă şi în acelaşi timp ingenioasă de sancţiuni şi negocieri cu Federaţia Rusă.

Argumentaţia Federicăi Mogherini este credibilă şi convingătoare, cu atât mai mult cu cât toate referinţele o prezintă drept o persoană serioasă, muncitoare, capabilă de a studia şi  a-şi însuşi în amănunt dosare complicate şi de a lucra eficient pentru soluţionarea lor. Chiar şi aşa, în contextul în care Uniunea Europeană se confruntă cu mari provocări precum criza din Ucraina sau instabilitatea acută din Orientul Mijlociu, din Libia până în Irak, multora li se pare că Mogherini nu este totuşi persoana potrivită. Într-o poziţie mai bună decât predecesoarea ei, Catherine Ashton, care nu beneficia nici măcar de sprijinul propriului guvern, totuşi Mogherini pare să nu deţină nici prestigiul, nici energia necesară de a pune marile capitale europene pe o unică direcţie de politică externă. Dimpotrivă, numirea ei pare să fie mai degrabă un compromis prin care marii jucători din cadrul Uniunii Europene urmăresc să îşi asigure dreptul de a-şi vedea neabătuţi de propriile interese de politică externă.

Probabil că Federica Mogherini, tenace şi muncitoare, va încerca şi va depune eforturi consistente pentru a coagula o poziţie unică a Uniunii Europene pe marginea marilor dosare aflate în derulare. Dincolo de lipsa prestigiului personal şi a faptului că aparţine unei familii politice minoritare la momentul actual în Europa, ea va întâmpina totuşi dificultăţi extraordinare tocmai pornind de la atitudinea celor care au numit-o în funcţia de înalt reprezentant şi care au luat această decizie pentru a putea să beneficieze de libertate neîngrădită în urmărirea propriilor interese de politică externă.

În consecinţă, problema nu este reprezentată de un înalt reprezentant care nu este potrivit pentru a pune în aplicare o anumită direcţie în politica externă, ci de lipsa unei asemenea direcţii şi a voinţei de a o constitui, indiferent de ce persoană ar fi numită în funcţia de „ministru de externe” al Uniunii Europene.

 

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu