La fel ca multe alte lucruri, poveştile sunt şi ele rezultante ale existenţei şi exercitării puterii. În acest caz, puterea devine capacitatea, nu doar de a răspândi o poveste, ci şi de a o face singura poveste universal acceptată şi asimilată.

De-a lungul timpului, prin puterea sa politică şi economică, Occidentul a reprezentat principalul emiţător al poveştilor ce descriu lumi considerate exotice. Occidentul convenţional a fost acela prin prisma căruia regiuni precum Africa subsahariană sau Orientul Mijlociu au fost creionate sub toate aspectele lor. Acest tip de aranjament devine însă problematic atunci când nu este creat un altul pentru a echilibra întregul mecanism de descriere şi propagare a realităţilor acestor lumi.

Absenţa alternativei sau forţa sa limitată generază ceea ce Chimamanda Adichie numeşte în termeni simpli the single story- unica poveste. Susţinută ingenios printr-o putere neistovită, aceasta devine singura acceptată şi internalizată de cei mulţi. Unica poveste generează stereotipuri şi poate stârni chiar atitudini şi comportamente într-un anumit sens. Greşeala fundamentală a acestor şabloane nu stă însă într-o lipsă de adevăr, ci într-o lipsă de finalitate. Stereotipurile nu oferă o imagine distorsionată a realităţilor pentru că sunt neadevărate. Paradoxal, ele jonglează cu fragmente de adevăr, dar eşuează în a înfăţişa un ansamblu prin faptul că sunt incomplete. Deseori, acestea ajung să sublinieze mai curând diferenţe ireconciliabile decât similitudini ce ţin profunzimile umane. Ne înstrăinează şi alimentează un fals sentiment de preeminenţă izvorât în realitate din nesiguranţa proprie. Unica poveste nu este atât produsul puterii, cât este cea mai comodă şi accesibliă construcţie pentru o minte tulburată de teama de necunoscut. De aceea, ea va înclina deseori către reliefarea aspectelor negative ale popoarelor, îngustând experienţele individuale şi colective, totodată negând posibilitatea unei complexităţi umane dincolo de construcţia noastră imagistică lacunară.

Chimamanda Adichie rămâne însă optimistă, mai ales în contextul în care un echilibru al poveştilor începe să prindă contur. Perspectiva din interior nu este neapărat cea corectă sau cea mai echilibrată, însă existenţa ei alături de cea străină este esenţială în încercarea de a transcende spre o înţelegere mai nuanţată a realităţilor şi poate chiar spre interacţiuni umane bazate pe sentimente mai complexe decât milă, teamă sau dispreţ. O poveste nu trebuie însă respinsă cu totul, la fel cum o alta perspectivă trebuie îmbrăţişată cu prudenţă sau chiar criticată, în urma analizelor proprii. De aceea, fondul uman şi un echilibru al cugetării sunt tot atât de importante, menirea ansamblului fiind în cele din urmă de a împuternici şi de a restabili demnitatea pierdută în tiparele înrobitoarea ale unei singure poveşti.

 

Tags: ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu