Mulţi se plâng că în timpul acestei campanii electorale nu s-au dezbătut deloc temele serioase pentru România, spaţiul mediatic fiind acaparat de slogane populiste, atacuri la persoană şi apeluri emoţionale. Puţini însă au încercat să schimbe această stare de lucruri deplorabilă, mulţumindu-se să arunce vina pe strategiile de campanie ale candidaţilor. Că această campanie electorală a arătat atât de jalnic este o palmă şi la adresa oamenilor politici, care pun voturile mai presus de principii, dar şi la adresa formatorilor de opinie şi a oamenilor de media, care nu au canalizat dialogul electoral către realele probleme ale României, ci s-au limitat la a fi simple cutii de rezonanţă pentru mesajele rudimentare şi fără utilitate publică ale candidaţior.

În ciuda unui mediu politic şi mediatic ostil discuţiilor serioase, datoria noastră de cetăţeni este să ne informăm şi să aducem dezbaterea pe făgaşul normal. Nu ne vorbesc candidaţii despre ce ne interesează, nu îi somează presa să o facă? Avem totuşi posibilitatea să închidem televizoarele şi să consultăm programele pentru preşedinţie: să le analizăm, să le comparăm, să le dezbatem.

Evident, nici aici nu avem parte de profunzimea şi de calitatea pe care ni le-am putea dori de la nişte persoane care nu concurează pentru a fi şef de clasă la gimnaziu, ci pentru a li se încredinţa  deosebita onoare de a îndeplini cea dintâi funcţie în stat. Totuşi, măcar suntem scutiţi de acuzele tembele, iar printre numeroasele fraze sforăitoare şi clişee de adeziune la valorile democratice şi occidentale, putem cu adevărat să descoperim şi unele lucruri concrete şi interesante. Dacă nici măcar nu ştim ce promit, scriind negru pe alb, cum am putea oare să îi tragem la răspundere?

În consecinţă, voi analiza sumar câteva elemente constitutive ale programelor propuse de cei doi candidaţi rămaşi în cursă, invitându-vă călduros să continuaţi chiar dumneavoastră analiza, după o prealabilă lectură atentă a documentelor (disponibile la adresele de internet, astfel: Victor Ponta – http://victorponta.ro/materiale/program-prezidential-victor-ponta.pdf; Klaus Iohannis – http://www.iohannispresedinte.ro/files/userfiles/Program-prezidential.pdf). Elementele analizate vor trata exclusiv politica externă şi de securitate, întrucât principalele atribuţii ale preşedintelui României se regăsesc, conform articolelor 91 şi 92 ale Constituţiei, în aceste domenii.

Ambii candidaţi îşi dezvoltă viziunea privind politica externă şi securitatea în câte o secţiune destinată majoritar acestor domenii (Ponta – „România, stat euro-atlantic puternic, bazat pe o economie de top în regiune” – p. 19-22; Iohannis – „Un preşedinte coordonator al marilor orientări de politică externă şi de securitate” – p. 26-39), deşi fiecare dintre cei doi abordează teme conexe şi în alte capitole. Astfel, Ponta se referă la comunităţile de români de peste graniţe  în secţiunea „Mândri că suntem români – acasă şi în lume” – p. 30-32, iar Iohannis dedică o secţiune specială relaţiei cu Republica Moldova: „Parcursul european al Republicii Moldova ca prioritate națională” – p. 73-76.

În ceea ce priveşte înţelesul clasic al politicii externe, relaţiile cu alte state şi organizaţii internaţionale, se poate observa înclinaţia ambilor candidaţi spre a privilegia consolidarea parteneriatelor europene şi euro-atlantice, concomitent cu creşterea importanţei regionale a României, prin dezvoltare economică. Cu toate acestea, deosebirile de nuanţă sunt evidente: în vreme ce pentru Ponta cuvântul de ordine este „pragmatismul”, ceea ce face ca pe lângă legăturile cu Occidentul, relaţii cu state precum China, Turcia şi Polonia să fie amintite ca importante din perspectivă economică şi strategică, pentru Iohannis primează susţinerea „necondiţionată” a dezvoltărilor din cadrul NATO şi UE, parteneriatului strategic cu SUA fiindu-i dedicată chiar o subsecţiune separată. Referitor la actuala criză din Ucraina şi la relaţia cu Rusia, Ponta aminteşte vag despre punerea la adăpost de „tulburările geopolitice” (p. 6), în timp ce Iohannis este tranşant în a arăta că „nimeni nu poate reînvia politica sferelor de influenţă sau redesena graniţe.” (p. 28)

În opinia mea, în contextul unei lumi multipolare în care fluxurile economice trebuie privite în globalitatea lor (de pildă, din perspectivă economică, bazinul Pacificului a devenit mai important decât cel al Atlanticului, după mai bine de 500 de ani, iar în prezent se discută despre redeschiderea „drumului mătăsii”, prin crearea unor magistrale rutiere şi feroviare între Europa şi China), flexibilitatea poziţiei lui Ponta este superioară abordării parcă prea abrupte a lui Iohannis, pentru care lumea se sfârşeşte brusc la est de România. De exemplu, a dezvolta un parteneriat economic cu China, a doua putere a lumii, precum şi relaţii amiabile pe alte domenii de interes, nu este deloc incompatibil cu orientarea politică euro-atlantică a României. Spaima privind abandonarea valorilor democratice, pornind de la legăturile economice cu state neoccidentale şi în special cu China, este cel puţin nefondată, dacă nu de-a dreptul stupidă, în condiţiile în care, de curând, Berlinul însuşi a căutat să dezvolte cooperarea economică cu Beijingul. Însăşi poziţia geografică a României invită la o abordare mult mai flexibilă a relaţiilor cu Răsăritul. Pragmatismul lui Ponta pare cu atât mai interesant cu cât presupune dezvoltarea unor parteneriate cu Polonia şi Turcia, după conceptul mai vechi de Intermarium, preluat şi susţinut actualmente de SUA, prin care un aliniament comun al celor trei state de la actualele graniţe ale Europei ar putea reprezenta o barieră eficientă în calea ameninţărilor felurite venite de pe mult mai turbulentul continent asiatic. Pe de altă parte, două idei din programul lui Iohannis merită subliniate ca fiind foarte utile: cea de a extinde parteneriatul strategic cu SUA şi în plan economic şi cea de a milita pentru ca şi jumătatea sudică a flancului estic al NATO (România, Bulgaria, adaug eu şi Turcia) să se bucure de acelaşi interes ca şi cel nordic (Polonia şi statele baltice). 

În ceea ce priveşte relaţia cu Republica Moldova şi românii de peste hotare (minorităţi istorice sau emigraţi recenţi) există consens privind susţinerea integrării europene a statului de peste Prut şi sprijinirea activă a drepturilor conaţionalilor noştri din afara graniţelor. Totuşi, aceste teme sunt abordate tangenţial în programul lui Ponta, în vreme ce în cel al lui Iohannis sunt mult mai dezvoltate. În primul rând, trebuie remarcat curajul lui Iohannis de a trata direct, dar echilibrat problema unirii dintre România şi Republica Moldova: dacă cetăţenii moldoveni o vor dori, Bucureştiul o va accepta fără rezerve (p. 74). Până la o hotărâre a Chişinăului însă, România va sprijini, de asemenea fără rezerve, parcursul european al Republicii Moldova. Mai mult, Iohannis are două propuneri concrete foarte atrăgătoare în principiu: prima dintre ele, oficializarea unui pact între toate forţele politice pentru susţinerea integrării europene a Republicii Moldova, de tipul celui încheiat la Snagov la începutul anilor ’90 pentru aderarea României la NATO şi UE (p. 75), cea  de-a doua, crearea unui Consiliu Consultativ format din reprezentanţii românilor din afara graniţelor (p. 34-35). Din programul lui Ponta rămân totuşi a fi indicate ca pozitive elemente concrete de sprijin geoeconomic şi social pentru Republica Moldova: crearea unei alternative energetice româneşti pentru Chişinău şi dezvoltarea SMURD şi peste Prut. 

În privinţa afacerilor europene, abordările generale sunt de asemenea similare: ambii candidaţi susţin creşterea importanţei României în luarea deciziilor la nivel european, reducerea decalajelor faţă de statele vestice, necesitatea absorbţiei fondurilor europene, pregătirea pentru aderarea la zone euro etc. Cu toate acestea, programele propuse sunt destul de şubrede în privinţa enumerării unor măsuri concrete pentru atingerea obiectivelor. Se remarcă totuşi iniţiativele lui Iohannis pentru stimularea absorbţiei fondurilor europene (Platformă Naţională Comună în acest domeniu, corp de funcţionari de elită pentru monitorizarea şi implementarea programelor, etc. – p. 33-34), deşi multe dintre acestea exced aria de competenţă a preşedintelui, căruia îi va fi greu să le pună în practică fără sprijinul guvernului.

Înainte de a trece la securitatea convenţională, merită examinate programele celor doi candidaţi sub aspectul securităţii energetice (Ponta – p. 20; Iohannis – p. 28-29), un domeniu aflat în strânsă legătură cu politica externă. Amândoi concurenţii insistă asupra necesităţii asigurării independenţei energetice a ţării, pornind de la resursele naturale pe care le deţinem. La Ponta sunt de apreciat ideile referitoare la atragerea investiţiilor pentru exploatarea zăcămintelor, prin crearea unui mediu investiţional propice, fără însă ca statul să abandoneze controlul asupra unui domeniu atât de important, precum şi adoptarea unei poziţii mai hotărâte în negocierile de la nivel european cu privire la strategia energetică a Uniunii Europene. Ambele linii de acţiune sunt importante şi necesare, până acum România neştiind nici cum să îşi fructifice resursele naturale (fie nu le-a exploatat, fie exploatarea nu a adus beneficii statului şi populaţiei), nici să îşi apere interesele din domeniu pe plan extern. În schimb, Iohannis compensează prin propunerile sale de încurajare a surselor neconvenţionale de energie şi de cointeresare a comunităţilor locale în exploatarea resurselor naturale din proximitate. Puse laolaltă, programele celor doi candidaţi ar putea reprezenta un proiect minimal acceptabil în privinţa domeniului energetic, deşi problemele reale din domeniu, precum felul în care vor fi împărţite veniturile din exploatare (între investitori, stat şi populaţie), sunt în linii mari ocolite. Programul lui Ponta pare a se adresa mai mult acestor probleme, dar, în condiţiile în care ambele documente cuprind prea puţine detalii cu privire la intenţiile reale ale candidaţilor, este greu de spus care viziune este mai aproape de necesităţile României.

În ceea ce priveşte securitatea convenţională şi, în particular, apărarea, există din nou un consens cu privire la susţinerea financiară adecvată a acestui domeniu, consens provocat fără doar şi poate de recentele evenimente din Ucraina. Programul lui Iohannis este însă mai detaliat, propunând un pact interpartinic privind alocarea permanentă a cel puţin 2% din PIB către apărare şi în principal către dotarea şi înzestrarea armatei, promiţând elaborarea periodică a strategiilor de apărare şi de securitate naţională (care în timpul mandatelor prezidenţiale anterioare nu a fost respectată) şi abordând de o manieră curajoasă, democratică şi echilibrată problema serviciilor de informaţii ale statului (depăşind paradigma paranoică a Securităţii comuniste). Preocupările lui Iohannis sunt lăudabile, cu menţiunea că orice pact privind finanţarea apărării îşi va pierde din start cea mai mare parte a eficienţei sale pe termen lung, cât timp nu vor fi incluse în el menţiuni clare referitoare la dezvoltarea propriei industrii naţionale de armament şi a cercetării în domeniul militar, ambele puse în slujba înzestrării adecvate a forţelor armate române. De asemenea, pactul îşi va pierde mult din relevanţă dacă disponibilitatea de a cheltui nu va fi însoţită de un program inteligent şi ţintit de achiziţii, în concordanţă cu necesităţile strategice reale ale României. 

Închei aici analiza sumară a programelor celor doi candidaţi sub aspectul menţiunilor referitoare la politica externă şi la securitate, intenţia mea nefiind aceea de a vă convinge să votaţi cu vreunul dintre cei doi candidaţi, ci de a vă demonstra că există premisele unei dezbateri politice reale, de substanţă. Pentru a avea însă parte de ea, nu este suficient să o cerem oamenilor politici şi ziariştilor: trebuie să o producem! Trebuie să ne informăm permanent, trebuie să pornim de la puţinele elemente consistente ale proiectelor oamenilor politici (şi acelea ascunse printre rânduri de multe ori), trebuie să refuzăm tentaţia trivialului şi a imposturii. Trebuie să ne intereseze  într-o aşa măsură viaţa publică şi problemele reale ale ţării, încât oamenii politici să fie obligaţi să ne vorbească pertinent despre ele, ştiind că altminteri nu i-ar asculta nimeni.

 

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu