La primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale m-am dus la vot, fără prea mari nădejdi – mai toţi candidaţii fiind, cel puţin pentru mine, intens dezamăgitori. La secţia de vot de care aparţin, cea cu numărul 666, aflată într-o şcoală din spatele Pieţei Timpuri Noi de pe Calea Văcăreşti, tot biroul electoral mi-a spus, în cor: „Nuuuuu, domnule, cu paşaportul de serviciu nuuuu se poate vota”. Era clar că oamenii în cauză fie nu cunosc deloc legea, fie n-au nici un chef s-o aplice. Cum era relativ clar că nimeni nu va câştiga din primul tur, am plecat acasă fără să votez.
Cu trei zile înainte de turul al doilea, am sunat la Asociaţia Pro Democraţia, sediul central, ca să mă lămuresc dacă se poate într-adevăr vota, în România, cu paşaportul de serviciu, aşa cum ştiam eu că prevede în mod foarte clar legislaţia în vigoare (la momentul respectiv cartea mea de identitate era expirată, dar paşaportul de serviciu „atestă cetăţenia şi identitatea titularului”). O domnişoară în egală măsură amabilă şi derutată mi-a spus: „Chiar nu ştiu ce să vă spun, nici nu prea am pe cine să întreb, dar dacă reveniţi cu un telefon peste vreo oră, am vreme să sun la Biroul Electoral Central”. I-am mulţumit, spunându-i că la BEC pot suna şi eu, ceea ce am şi făcut. La BEC mi-a răspuns un domn la fel de amabil, care mi-a spus, şi el, că „nu ştie”, dar că „poate întreba pe cineva” şi că „mă poate lămuri dacă revin peste vreo 10 sau 15 minute”. În această situaţie, l-am sunat pe un bun prieten al meu, avocat bun, care mi-a listat în doar câteva secunde toate actele normative care spun, foarte detaliat, cu ce acte poţi vota pe teritoriul României: respectiv o Lege (mai precis, Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), apoi o Ordonanţă de urgenţă (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2014 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr.475/27.06.2014), ca şi Decizia nr. 10 a BEC privind unele măsuri pentru exercitarea dreptului de vot, precum şi pentru buna organizare a alegerilor pentru Preşedintele României din anul 2014, dintre cele adoptate „în aplicarea unitară a prevederilor legii”.

Finala mare: faţă în faţă cu „statul de drept”

Înarmat cu toate aceste cunoştinţe care confirmau ceea ce ştiam deja – respectiv că, pe teritoriul României, poţi vota nu doar cu cartea de identitate, ci şi cu alte acte, printre care şi paşaportul de serviciu – m-am prezentat la vot, din nou, în turul al doilea al prezidenţialelor. Aceleaşi persoane care m-au lipsit în urmă cu două săptămâni de posibilitatea de a-mi exercita dreptul de vot mi-au spus, din nou: „„Nuuuuu, domnule, cu paşaportul de serviciu nu se poate vota”. Le-am spus că nu-i deloc aşa şi am făcut trimitere inclusiv la mai sus pomenita decizie a BEC. În final, o persoană oarecare – înclin să cred că preşedinta secţiei de votare – a catadicsit să dea un telefon. Norocul meu e că a vorbit cu cineva care avea toate minţile acasă, aşa că mi-a zis, în final: „Ba daaaa, de fapt puteţi vota şi cu paşaportul de serviciu, numai că noi nu am văzut aşa ceva până acum”. O altă doamnă, mult mai vigilentă (bravo! bravo!) – care încercase deja să îmi reţină actul de identitate (ceea ce, precizez, e cel puţin contravenţie, dacă nu chiar delict), m-a întrebat apoi: „Dar pe paşaport scrie România?”. Deja îmi sărise niţel muştarul (niţel mai mult, de fapt), aşa că i-am răspuns, cât am putut eu de amabil: „Nu, stimată doamnă, scrie Uganda”. A căutat vreo trei minute cuvântul Uganda pe paşaportul emis de Ministerul român al Afacerilor Externe, s-a lămuirit – deşi doar cu evidentă osteneală – că fusese luată peste picior, şi a început să completeze nişte hârtii, băţâind nervoasă picioarele pe sub masă. Apoi am primit un buletin de vot şi o ştampilă, am intrat în cabină, am votat, am împăturit buletinul în patru, am predat ştampila, am introdus buletinul în urnă şi le-am spus înţelepţilor oameni plătiţi să asigure corectitudinea şi fluenţa procesului votului că, în calitatea mea de contribuabil, nu mă simt deloc mulţumit de felul în care muncesc dânşii pe banii mei. Brusc iritată, preşedinta secţiei de votare mi-a spus: „Eu nu-s vinovată că n-aţi putut vota data trecută”. Înclin să cred că domnia sa socoteşte că, eventual, mama lui Ştefan cel Mare e responsabilă pentru ce se întâmplă în secţia de votare. Mi-am luat la revedere de la toţi aceşti oameni atât de amabili şi de pricepuţi, spunându-le, foarte clar, că ar merita să le fac plângere penală. Surpriză! Un observator mi-a spus „Dar poate vreţi dumneavoastră să vă vă fac eu plângere penală, pentru că aţi făcut propagandă electorală în secţia de votare, fluturând buletinul pe care eu am văzut cu cine aţi votat”. Ceea ce nu-i deloc adevărat, dar pentru domnul în cauză adevărul nu pare a conta. Acest domn era acolo, repet, ca să supravegheze corectitudinea votului, nu să ameninţe pe un cetăţean care se arăta (absolut pe bună dreptate, cred eu) nemulţumit că a fost împiedicat să voteze.
Sigur că nu am depus, în final, plângere penală. Mi-a fost milă – îmi pare rău, dar acesta-i singurul termen pe care pot să-l folosesc – mai ales de tânăra responsabilă pentru listele cu votanţii de pe strada mea. Probabil învăţătoare sau profesoară, ajunsă în secţia de vot, cel mai probabil, doar ca să mai scoată un ban dincolo de salariul absolut mizerabil din învăţământ, părea destul de speriată, atunci când a aflat că părerea domniei sale – aceea cum că nu pot vota cu paşaportul de serviciu – ar putea-o costa, dacă aş depune plângere, între şase luni şi trei ani de închisoare.

Bilanţ onest

Până la urmă am votat. Aşa cum m-a tăiat pe mine capul. Dar am aflat, în plus, pe parcursul zilelor pe care vi le-am povestit aici foarte pe scurt, câteva lucruri absolut înspământătoare. Primul: nu are prea mult rost să te bazezi pe ONG-uri; cel puţin în cazul meu, una din cea mai puternice organizaţii neguvernamentale din ţară s-a dovedit a fi doar ceea ce Maiorescu numea, graţios şi extrem de precis, formă fără fond. În al doilea rând: în secţiile de vot, contează nu legea, ci doar părerea – sau umorile – membrilor biroului electoral. Am trăit, de fapt, un episod ca în bancurile cu Bulă, care nu putea vota fiindcă nu avea bască, iar când avea bască, ea nu era tocmai de coloarea potrivită. În al treilea rând: am aflat că rolul natural al observatorilor e să ameninţe votanţii. În al patrulea rând: am aflat şi că, deşi în secţiile de votare sunt reprezentanţi ai tuturor partidelor politice, entităţi aflate în mod natural în competiţie permanentă, persoanele în cauză fac imediat front comun – fraternizând automat, dincolo de ideologii – dacă vreun cetăţean îndrezneşte să întrebe, absolut legitim: „dar de ce credeţi voi că aveţi dreptul să vă bateţi joc de mine şi de votul meu?”.
În urma tuturor acestor chestiuni (din păcate cât se poate de reale), cu siguranţă sunt foarte mîndru că mi-s român; şi cu siguranţă am, în plus, multă-multă încredere că România este la doar un pas de a fi o ţară a lucrului bine făcut. Dincolo de dubla ironie, cu siguranţă am toate motivele să mulţumesc, din inimă, tuturor politicienilor, de toate culorile, care au pus pe picioare şi au folosit, în interes propriu (sau de grup) un stat care funcţionează într-un chip mai mult decât lamentabil. În final, nu-mi rămâne decât să reiau ceea ce sugeram încă din titlu: simt mare nevoie să închin un imn de slavă votului liber. Mi-e însă groază când mă gândesc că în România nu se află doar secţia de vot 666, din spatele Pieţei Timpuri Noi, ci încă vreo 18.500 de secţii de vot. În multe dintre ele, presupun eu – şi nicidecum dintr-un acces de pesimism excesiv – lucrurile s-au petrecut, se petrec şi se vor petrece, şi în viitor, cam la fel: cu obrăznicie, indolenţă, lipsă de profesionalism, ca şi cu nerespectarea legii (fiind prea puţin important dacă această încălcare a legii are loc din prostie, accidental sau, uneori, cu vădită premeditare).

 

 

Articol preluat din LaPunkt.ro

 

Tags: , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu