Diaspora, încă o dată, dar pentru a câta oară, a decis, iată, ce se întâmplă în ţară: cu cele puţin peste 350 000 de voturi ale sale, aproape nimic, a completat o paradigmă, o mămăligă, de fapt, care se tot umfla, de un timp, în ţară, dar nu pocnea. Neaoş spus, cam asta s-a întâmplat duminică 16 noiembrie. Intâmplarea a făcut ca în acea duminică, dar şi în cea din 2 noiembrie, primul tur al alegerilor prezidenţiale, să fiu în faţa ambasadei româneşti din Paris. Un loc mitic, al „golanilor” de pe timpul Monicăi Lovinescu şi al ambasadorului lor, Alexandru Paleologu, un oraş al rezistenţei româneşti.

Ca un fel de exil, sau auto-exil, al celor care, preaplini cu un pahar cu neputinţă, au ales să plece şi să încerce să uite. Nu sunt decât aproximativ 100 000 de români în Franţa, aproape nimic faţă de Spania sau Italia. Cu totul, peste 3 milioane de români care au ales să moară, pe undeva, de dor. Dar tot atâţia care au realizat că patria şi apartenenţa nu sunt haine de sărbătoare cu care te îmbraci duminica, mergi la biserică, te rogi, le sfinţeşti, şi apoi te întorci la ale tale, ci o stare. Un sentiment la fel de inexorabil ca sângele care îţi curge în vene.

Fireşte, atâta timp cât nu te răneşti, nu te accidentezi, sângele nu devine realitate şi nu te jenează. România însă s-a transformat, încetul cu încetul, în ultimii 25 de ani, nu într-o sărbătoare a democraţiei şi un „tigru” al Estului, aşa cum am sperat cu toţii, după aderarea la Uniunea Europeană (în 2007), ci într-un simulacru de cocktail: corupţie, complacere, prost gust, ipocrizie, minciuni. Diaspora, iniţial, a reacţionat tăcut: a preferat să plece, şi am asistat la o hemoragie de medici români. Intr-un al doilea timp însă a avut loc ceea ce bunicii noştri cunosc bine: s-a umplut paharul. Un atribut al ardelenilor, de fapt, care tot înghit înghit înghit, ani de zile, până când zic „no, gata, până-aici o fost”. Şi cam aşa am ajuns la acea diasporă a diasporei, acea parte din românii de dincolo de graniţe care, reuniţi în asociaţii sau reuniţi de prietenii de ultimă oră, au ieşit în stradă. Au decis că votul lor contează.

Nu a fost nicidecum o expresie de moment, un capriciu, ci un proces îndelung maturizat, cristalizat. Pus la cale cu parcimonie şi metodă. Ceva de genul „şi noi contăm, vrem să fim luaţi în seamă. Dacă suntem departe, nu înseamnă că nu ne pasă sau că nu ştim”. Nu este, din păcate, nici un proces terminat. El a fost purtat de pasiune, este încă spontan, tânăr, şi a avut nevoie de maturitatea şi furia românilor din ţară. Cei care au avut nevoie doar de o scânteie, cea a solidarităţii cu românii de afară, pentru a ieşi din starea de confort.

Armand Goşu, de la Revista 22, scria pe pagina sa de Facebook că Victoria lui Iohannis este victoria „bunului simț și a decenței împotriva televiziunilor manipulatoare, împotriva MAE, care prin felul dezastruos în care a organizat alegerile a reușit să creeze o emoție puternică, care s-a transferat dinspre Paris, Londra, München etc. către țară, împotriva lui Titus Corlățean, Teodor Meleșcanu, împotriva altor persoane din conducerea MAE (și ambasadori ce conduc misiuni ale României în străinătate), care au generat prin deciziile lor haosul din secțiile de votare din străinătate; nu în ultimul rând este o victorie morală a fostului ministru Baconschi care s-a străduit, fără succes, să propună proiectul legii votului prin corespondență, care ar fi evitat situații de acest gen”. In fine, pentru Goşu, „acuzația lui Corlățean că Teodor Baconschi a <<fraudat votul la Paris>>, a reușit să stârnească furia românilor din diaspora, pe care PSD nu-i poate nici cumpăra cu o sticlă de ulei și nici manipula cu Antena 3.”.

Cam acestea sunt variabilele care ar trebui amintite. Acum, odată Klaus Iohannis ales, nu cred că ar trebui să ne culcăm pe roze. Doar cu un gând bun şi multă pasiune nu se va face primăvară. Pasiunea aceasta trebuie transformată în durată, iar Klaus Iohannis, pe lângă şantierele imense care îl aşteaptă, mai are cel puţin unul: diaspora nu trebuie dezamăgită. Cum, când, de ce ar face-o, sunt doar elemente ale ecuaţiei. La final însă, el are datoria de a da românilor, de acolo sau de aici, „o Românie ca în Vest”.

 

Tags: ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu