Filmele spun povești, conturează nevăzutul. Aduc oamenii laolaltă și stârnesc dezbateri. Cinematografia, cea de-a șaptea artă, are un rol esențial în progresul unei societăți. Ne ajută să înțelegem diferențele dintre comunități și creează punți între oameni. Servește la cunoașterea și la acceptarea diversității și oglindește problemele actuale. Oferă o  perspectivă largă asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Parlamentul European a lansat, în anul 2007, LUX Film Prize. Prin acest concurs dorește să promoveze distribuția filmelor în Europa și încurajează reflecția și dezbaterea la scară europeană.

Biroul de Informare al Parlamentului European în România a organizat dezbaterea Parlamentul European – promotor al culturii europene și al diversității, inclusiv pe marele ecran,  cu ocazia Zilelor Filmului LUX, ediția 2014, în data de 21 noiembrie 2014, la Spațiul Public European din București.

Pentru a fi eligibile în competiția LUX Film Prize, peliculele trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să fie artistice sau documentare creative (pot fi animate), să aibă o durată minimă de 60 de minute, să fie rezultatul unor producții sau coproducții eligibile pentru Europa Creativă (Media), produse sau coproduse într-o țară a Uniunii Europene sau în Islanda, Lichtenstein, Norvegia sau Elveția, să ilustreze diversitatea tradițiilor europene, să ajute la înțelegerea procesului de integrare europeană și să prezinte o imagine a procesului de construcție europeană, să aibă sau să fi avut premiera în perioada 31 mai 2014 – 1 iunie 2015.

Dezbaterea a fost moderată de criticul de film Irina Margareta Nistor, iar printre invitații speciali de la dezbatere s-au numărat Cristian Tudor Popescu (critic de film – UNATC), Sorin Ilieșiu (vicepreședinte al Uniunii Cineaștilor din România), Dana Duma (redactor-șef al revistei FILM), Călin Nahaiciuc (Ambasadorul LUX pentru România, în 2014).

În cadrul dezbaterii, au fost aduse în discuție cele trei filme aflate în competiția LUX din acest an: Bande de filles (producție Franța), Ida (producție Polonia), Class enemy (producție Slovenia).

Spoiler Alert!

Bande de filles (GIRLHOOD)

Celine Sciamma

Franța

Bande de filles se concentrează pe un moment important din viața lui Marieme, o jună de 16 ani. Aduce în prim-plan situația sa familială, rezultatele școlare slabe și comportamentul dominator al băieților de la periferia pariziană care îi determină un sentiment de sufocare.

Odată ce întâlnește trei tinere dezinvolte de aceeași vârstă cu ea, Marieme se lasă dusă de val într-o lume nouă.

Cristian Tudor Popescu – critic de film

Bande de filles este un soi de realism socialist în 2014. Ar putea fi intitulat eventual „Mădălina merge mai departe”, în loc de Marieme. Filmul putea fi așezat la fel de bine în anii ’50. Avem feminismul de tip comunist – adică „Mădălina” nu vrea să se căsătorească să își închidă viața. Toate relațiile sunt convenționale. Scenaristul nu face niciun efort. Este foarte previzibil ce se întâmplă.

Este un ecou la „Entre les murs” al lui Laurent Cantet. Acesta fiind însă mult mai bun și fără genul acesta de final pe care îl are Céline Sciamma.

Putea la fel de bine să fie un film făcut în România despre o țigancă. Cu aceleași prefabricate – nu se înțelege cu familia, bineînțeles. O ia pe căi greșite. Se înhăitează cu un anturaj care nu e bun – topos cunoscut. Ceea ce mă face să cred că filmul are șanse să câștige având în vedere că în Parlamentul European nu crezi să fie foarte mulți preocupați de cinema cât de corectitudinea politică. Din puctul ăsta de vedere, filmul este cel mai bun.

Dana Duma – redactor-șef al revistei FILM

Cele trei filme mi se pare că alcătuiesc un eșantion destul de reprezentativ pentru ce înseamnă cinema european astăzi. Dacă ne uităm cum e privit dinspre SUA, un mare teoretician al filmului spunea că filmul european este un gen. E un cinema care abordează teme sensibile, în general, e mai subtil, deci, teme pe care cinema-ul mainsteam nu le abordează de felul lui.

Filmul european e mai subtil, folosește mijloace mai sofisticate și o anume tratare a timpului. Pentru acest gen de film, sunt caracteristice cadrele lungi și cu un ritm mult mai lent decât filmele hollywoodiene.

Dacă ne uităm la cele trei filme, se suprapun puțin aceste definiții, dar ele înseamnă, de fapt, mult mai mult. În primul rând, sunt filme despre teme sensibile, legate de identitate. Dacă ne uităm bine, două din ele vin din țări care au făcut parte din fostul bloc răsăritean comunist. Ambele filme au amprenta acestei traume.

Mi se pare că în acest film este vorba de un exces de înfrumusețare al acestei vieți de ghetou. Este vorba de o altă dramă a identității unei Europe care se metisează. Să fim atenți la asta!

Este drama unor fete care aparțin minorității afro-franceze, să zicem. Și care se simt respinse, uneori simțind nevoia să agreseze ele pe ceilalți care sunt diferiți. Deci, aici poate vine subtilitatea acestui film care, dintre cele trei, se repliază cel mai mult  unor convenții de gen și unor convenții ale filmului care vrea să placă. Are un cântec hip-hop, uneori seamănă chiar cu un videoclip. Este un film deosebit de interesant și cred că are mare priză la spectatorul tânăr de la noi.

Razredni sovraznik (CLASS ENEMY)

Rok Bicek

Slovenia

Atunci când noul profesor de limba germană își face intrarea în clasă, ne lovește un puternic contrast cu profesoara care l-a precedat. Maniera acestuia de predare – rece și intelectuală – nu este apreciată de elevi. În interiorul grupului se iscă o tensiune apăsătoare odată cu moartea unei eleve.

Încercările profesorului Zupan de a veni cu rezolvări pentru situație sunt prea abstracte și intelectuale. Ele se opun abordării emoționale și personale pe care elevii o așteaptă de la el.

Cristian Tudor Popescu – critic de film

Acesta este un film cu mai multe pretenții decât Bande de filles. Încearcă mai mult. Încearcă să prindă niște nuanțe mai fine în relația dintre profesori și elevi.

Profesorul este un fel de Klaus Iohannis în acest film. El predă germană. Și are aceeași problemă ca și președintele ales: e rigid, e inflexibil.

Citează din Thomas Mann și îi obligă pe elevi să vorbească numai în germană. Nu realizează comunicarea, nu reușește să fie prieten cu elevii, nu se trage de brăcinari cu ei sau de curea.

Aici este interesant că propune ca subiect de meditație Rok Bicek și anume că într-o societate cum este cea slovenă democratică acum, pot exista, la 25 de ani după căderea comunismului, reflexe totalitare la nivelul unor adolescenți. De ce? Pentru că pentru ei este suficient faptul că acest profesor nu se înscrie în standardele de comportament ale profesorului comun, ale omului comun. Iese din el. Nu dorește să fie simpatic, de pildă, nu face glume cu ei, nu se duce cu ei la bere, nu fumează împreună cu ei. Foarte mulți profesori, fiind puși în fața condițiilor de libertate în care își țin lecțiile, cedează statutul de profesor din trecute vremuri și doresc să fie cât mai familiari cu elevii – le dau note mari, socializează cu ei ș.a.m.d. Acest om nu vrea; pur și simplu își face meseria de profesor foarte strict și foarte bine pentru cine dorește să-l înțeleagă.

După care avem niște evoluții din păcate și ele previzibile, deci, nu reușește Rok Bicek să își ducă această idee bună de scenariu până la capăt. Puteam să jur din primul moment că Robert, elevul tubulent, se va înțelege finalmente cu profesorul, care îl va salva în momentul în care ar putea să fie exmatriculat, era evident.

Filmul nu e rău, e peste, în mod clar, Bande de filles.

Dana Duma – redactor-șef al revistei FILM

Celălalt film venit din blocul de est „Class enemy” este unul  de debut al unui tânăr sloven și mi se pare cel mai subtil dintre toate. Este marcat de un filosof foarte la modă, Slavoj Žižek, care umple amfiteatrele din Occident. Acesta vorbește excelent despre identitatea omului modern. În acest film, parcă l-au citit pe Žižek despre identitatea omului post-modern.

Este o confruntare între omul clasic (profesorul de germană – care este acuzat de sinuciderea unei eleve) și omul post-modern (reprezentat de tinerii din clasă care pun sub semnul întrebării autoritatea instituțională, dar, în același timp, cred în conspirații ).

În plus, este o traumă post-comunistă. După ce au trăit o traumă autoritară, tinerii din aceste țări simt nevoia unei libertăți absolute.

Cu alte cuvinte, este vorba de o înfruntare între libertatea înțeleasă mai filosofic a profesorilor și cea ușor anarhică a tinerilor.

Călin Nahaiciuc – ambasadorul LUX pentru România

Legat de „Class enemy”, am simțit foarte mult subtextul filosofic în film, dar tocmai din acest motiv nu apreciez atât de mult filmul precum l-aș aprecia pe „Ida”. Pentru că e atât de mult text.

Însă, în același timp,  am apreciat acest text care stă la baza lui „Class enemy” pentru că vorbește despre identitate și, în special, am simțit că vorbește despre identitatea tinerilor și este valabil pentru toate cele trei filme.

Nu am simțit că personajul profesorului este un individ în sine cât un concept. Un concept de care se lovesc toți tinerii. Și asta e ideea de responsabilitate și autodisciplină.

Ida

Pawel Pawlikowski

Polonia, Danemarca

Acțiunea filmului se desfășoară în 1962, în Polonia comunistă. Cu toate că Ida tratează un episod dramatic și dureros al istoriei recente europene, este, în primul rând, un film care exprimă pace și care transpune spectatorul într-o expunere senină și poetică.

Anna a crescut la o mănăstire. Nu știe nimic despre originile sale și nici despre lumea exterioară. Chiar înainte de a se călugări, cunoaște o mătușă despre care nu știa că există.

Cristian Tudor Popescu – critic de film

În ce privește cinema bun este „Ida”. În mod evident, și eu consider că este filmul cel mai bun din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, este un film neminimalist. Ăsta e, după părerea mea, meritul lui principal. După ce am înghițit până la sațietate ani de zile tot felul de filme fără coloană sonoră, fără muzică de acompaniament, fără montaj, cadre interminabile, un joc al actorilor hiperminimalist, iată că, în sfârșit, încep să aibă curajul niște oameni ( nici măcar nu este foarte bătrân Pawlikowski) să facă un film all style.

Este un film făcut cu o regie de acum 25-30 de ani. Nu se ferește să pună muzică pe coloana sonoră. Nu se ferește să pună Bach, să pună Mozart. Vrea de la actori un joc neminimal, un joc emoțional, nu se mai respectă pricipiul că actorul trebuie să vorbească în gușă, să se înțeleagă dacă se poate jumate din ce spune și să spună „A fi sau a nu fi… aceasta-i întrebarea” – cum se poartă de ani de zile în minimalism.

Are curajul să abordeze filmul în acest fel. Imaginea alb-negru este remarcabilă, după părerea mea, pentru că nu cade în cele două greșeli în care e posibil să cazi  când alegi în anul 2014 imaginea alb-negru: 1. să încerci să reproduci stilul de imagine alb-negru de acum 40 de ani – adică să învechești imaginea ca să pară că e alb-negru vechi; 2. să faci ce a făcut Michel Hazanavicius în The Artist – o imagine moartă digitală a ceea ce era filmul alb-negru mut în anii ’20 – senzația fiind pentru mine  respingătoare.

Operatorii, Lukasz Zal și Ryszard Lenczewski se așază milimetric, exact acolo unde trebuie. Folosesc mijloacele tehnice ale momentului, dar nu se duc în imaginea moartă, strălucitoare, glasată și nici nu încearcă să refacă anii ’60 în alb-negru neapărat.

Este interesantă intersecția între comunism și nazism în acest film. Mai rar s-a făcut asta. Cele două tipuri de sensibilitate – în legătură cu crimele nazismului și în legătură cu crimele comunismului sunt intersectate prin dramele celor două femei.

Are marea calitate de a fi un film de o oră și douăzeci și două de minute. Astăzi, dacă nu faci un film mai lung de două ore, nu ești om. Eu sunt foarte suspicios când văd, pe imdb, o sută și nu știu câte minute. Ca să nu filmezi degeaba, peste o oră și patruzeci de minute, e foarte greu în clipa de față. Ei, filmul ăsta ține exact cât trebuie, nu are burți și beneficiază de o figură găsită într-o cafenea, această Agata Kulesza – extraordinară – actriță neprofesionistă – de acum începe să fie actriță. Are o figură cu totul specială. E, cum aș spune eu, cu bec înăutru. Are un bec care se vede când se aprinde.

Dana Duma – redactor-șef al revistei FILM

În „Ida” este vorba de o traumă dublă: trauma descoperirii identității – o fată care află că de fapt este evreică și că i-au fost uciși părinții – și trauma contactului cu o lume devastată de comunism, o lume în care apar niște legi foarte dure, foarte stricte, o lume în care oamenii se suspectează, își aruncă în față diverse vini.

Este bine știut că școala poloneză de film este una foarte bună, iar acest film tratează în alb-negru o dramă cu foarte mare eficiență a folosirii mijloacelor imaginii.

Dacă vreți un pariu al meu în privința câștigătorului, cred că „Ida” este filmul. A obținut cele mai multe premii, a fost distribuit deja și în Statele Unite. Regizorul este, de fapt, și cetățean britanic.

Călin Nahaiciuc – ambasadorul LUX pentru România

„Ida” cred că vorbește despre un fel de nevoi de a experimenta și de a fi deschis în procesul formării identității. Legat de partea vizuală, am apreciat foarte mult modul în care oferă o versiune dusă la zi a stilului clasic alb-negru de a face film. Trece de la momente foarte rigide, pline de linii verticale, la momente foarte lejere. Mi se pare potrivită alegerea muzicii jazz drept soundtrack-ul oficial pentru că exact asta presupune jazz-ul: trecerea de la rigiditate la lejeritate.

 

  • Proiecția filmelor se va desfășura simultan în toate capitalele Uniunii Europene, în perioada octombrie și prima jumătate a lunii decembrie 2014. În România, vor fi proiectate la Cinema Studio, București, pe 7-8 decembrie 2014. Intrarea este gratuită.
 

Tags: , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu