Celebra formulă  Regele a murit! Trăiască regele! originară din Franța secolului al-XV-lea marca transferul de suveranitate de la regele defunct la cel nou conferind legitimitate autorității regale într-un sistem politic stabil și reglementat. Încercarea  de a transla formula pentru a o aplica arhitecturii puterii din spațiul medieval românesc, duce la un eșec ce ne dă dimensiunea anomiei vechiului sistem politic din Țările Române. Aproape simultan cu momentul în care formula invocată devenea regulă în Occident, în Țara Românească începea, la sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân (1418), un veritabil război civil între generații succesive de pretendenți la domnie, război ce s-a prelungit și în secolele următoare. Un fenomen paralel și asemănător de disoluție a puterii a început și în Moldova după Alexandru cel Bun (1432), în ciuda perioadei de stabilitate a epocii lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Reprezentarea  Evului Mediu românesc în mentalul colectiv de astăzi este suma locurilor comune modelate de discursurile educaționale, artisitice și cinematografice vehiculate în timpul regimului comunist. Din perspectiva discursului naționalist și protocronist promovat de propaganda comunistă, eticheta de război civil poate părea exagerată. O disecție în țesutul instituțional al secolelor XIV-XVII în Țările Române dezvăluie însă ravagiile interne ale unei maladii de sistem: domnii care s-au succedat într-un ritm rocambolesc, despărțite de conflicte armate între efemerul deținător al puterii și nesfârșitul șir de veleitari politici mai mult sau mai puțin legitimi, o elită politică coruptibilă și instabilă asemeni unor nisipuri mișcătoare. Țara-cu excepția grupurilor de partizani ai puterii sau ai contestatarilor ei-rămânea ascunsă, amorfă, debusolată, incapabilă deseori să-și identifice liderul. Țara începea să aibă deja consistența de aluat  extrem de maleabil pentru interminabilele frământări ale puterii.

Lipsa stabilității și continuității puterii domnului a generat în imaginarul societății  proiecția ideală a conducătorului providențial dublată însă de reversul ei resentimentar, cel al domnitorului văzut ca țap ispășitor pentru relele abătute asupra țării.  De aici a rezultat un raport  personalizat și extrem de fluctuant între putere și supuși, oscilând între încrederea absolută în domnul mesianic și sacrificarea sa, echivalent al uciderii Tatălui din societățile tradiționale. Contestarea repetată a legitimității puterii a generat o stare de anomie și vid legislativ, efect al  lipsei de continuitate politică, al incapacității structurale a mediului politic românesc de a articula proiecte de anvergură bazate pe o acumulare de experiență politică.  Ceea ce în Occident începea să devină, din secolul luminilor, corpus legislativ abstract, impersonal, în lumea românească premodernă avea drept corespondente obiceiul pământului și voința personală, arbitrară dar și vulnerabilă a domnului.  Relațiilor de putere li s-a imprimat  astfel un caracter clientelar, firesc într-o epocă de rigidă ierarhizare socială, dar care în loc să evolueze pe măsuta înaintării spre modernitate, spre forme impersonale, s-a cronicizat în sumbrul secol fanariot. Un secol al corupției, al vânzării generalizate a funcțiilor, un secol care produce și modelul său de succes: arivistul politic, arhetip al unei întregi pleiade de politicieni români contemporani. Aici ar trebui, poate, căutată înrădăcinarea  traficului  generalizat de putere pe care îl numim astăzi politizare.

Disponibilitatea organică a societății românești față de politizare nu a dispărut nici măcar în cele opt decenii (1866-1946) de modernizare și sincronizare cu Occidentul. A rămas latentă, diminuată, așteptând refresh-ul unei noi puteri discreționare iar regimul comunist a fost puterea așteptată. Comunismul românesc a însemnat regresul spre o societate piramidală, doar în aparență modernă, cu partidul-stat în rol de senior suprem și cu individul atomizat ca particulă elementară a unei vasalități colective. Omul nou intra iarăși subt vremiredevenind client al puterii.

Politizarea reprezintă practica bastardă rezultată în urma  inseminării societății cu germenii servilismului,  ai egoismului chiverniselii personale și ai autoritarismului distribuit ierarhic. După zece ani de adaptare la noua lume (1990-2000), politizarea postcomunistă s-a „maturizat” și a crescut în ultimii cincisprezece ani sufocând spațiul instituțional  cu prezența sa tentaculară. Schimbarea  politică de acum doi ani a declanșat automat resorturile care s-au activat rapid, de la Institutul Cultural Român până la cea mai modestă școală rurală. O viziune premodernă a unei partidocrații care scindând societatea între ai noștri și ai lor, a transformat școala, un spațiu al dialogului prin excelență, într-un spațiu al anchilozării în proiect, al dublu-gânditului și al disimulării. Iar școala e doar una dintre instituțiile captive azi în mrejele politizării. Ar putea deveni însă și laboratorul care să genereze antidotul pentru cea mai gravă  maladie a vieții politice din România de azi. O paradigmă educațională axată pe dezvoltarea individului autonom, interactiv, cu vocație etică și civică și care să fie efectiv implementată, nu să rămână un etern obiectiv paideic, ar putea duce la subminarea background-ului din care se hrănesc rădăcinile politizării. În timp ce dezmembrarea trunchiului ei cu morfologie de liană e doar o problemă de voință politică, voința de a face legi care să prevină și să sancționeze politizarea ca practică incompatibilă cu circulația naturală, meritocratică, a resursei umane într-o societate deschisă. Pentru că atunci când devine practică de masă, distribuirea puterii duce la creșterea malignă a corpului politic al unui partid, amintind de înregimentările totalitare ale secolului XX. Poate că un stadiu de purgatoriu în care să existe incompatibilitatea de a fi membru de partid și în același timp posesor al unei funcții de conducere non-politice ar fi necesar. În același timp, dacă tot supraveghem video examenele tinerilor încercând să-i educăm în spiritul onoarei și corectitudinii, avem datoria să aplicăm același criteriu al meritului și în selecția adulților. E ceea ce susține și Neagoe Basarab, domn al Țării Românești de la începutul secolului al-XVI-lea, în învățăturile către fiul său: „Așa se cuvine, dacă vreți să așezați pe dregătorii voștri în dregătoria voastră, nu după părtinire și pentru înrudire(…) Pentru că celui ce este domn adevărat, nu i se cuvine să aibă rude, ci numai slugi drepte.”

 

Articol preluat din LaPunkt.ro

 

Tags: , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu