Aprofundarea parteneriatului româno-polonez: întârziată şi reactivă, dar un pas înainte

Vizitele recente ale preşedintelui Klaus Iohannis în Polonia (11-13 martie) şi Ucraina (17 martie) reprezintă nişte paşi fireşti în politica externă a României, în contextul situaţiei geopolitice tensionate din Europa de Est. Din păcate, iniţiativa vine relativ târziu faţă de desfăşurarea evenimentelor din Ucraina şi este direcţionată preponderent spre această problemă, deşi ar fi fost de dorit o abordare mai cuprinzătoare a cooperării româno-poloneze în cadrul Uniunii Europene.

Fără îndoială că agresiunea rusă împotriva Ucrainei reprezintă cel mai important eveniment geopolitic din ultimii 25 de ani din Europa. Prin proximitatea teatrului de luptă faţă de teritoriul României şi prin prisma intereselor pe care statul român le are în vecinătatea sa estică, criza din Ucraina ar fi trebuit să se situeze de la început în topul preocupărilor decidenţilor politici de la Bucureşti. Cu toate acestea, poziţia Bucureştiul a fost mai degrabă una reactivă şi de expectativă, în contrast puternic cu acţiunile Varşoviei. Cel puţin la începutul conflictului ucrainean, Polonia a fost un jucător la fel de important ca Franţa şi Germania, pierzându-şi ulterior o parte din aplomb, probabil ca urmare a intenţiei binomului Paris-Berlin de a menaja Moscova în cadrul negocierilor diplomatice.

Evident, reacţia palidă a României poate fi pusă şi pe seama momentului în care a izbucnit criza: într-un an electoral în care tensiunea internă a fost mai mare decât niciodată. De asemenea, şi la nivelul partenerilor occidentali s-au înregistrat mai multe ezitări şi chiar unele poziţii substanţial diferite în abordarea crizei, ceea ce a îndreptăţit întrucâtva expectativa României. Totuşi, cred că suntem de acord cu toţii că nici de această dată statul român nu a acţionat aşa cum era de aşteptat din partea unei ţări mai mari decât Lituania, Letonia şi Estonia la un loc, aflată la nici o oră de zbor de Crimeea.

Perpetuarea conflictului, fie el şi într-o formă îngheţată, obligă însă România să acţioneze şi să îşi definească mai clar poziţia pe acest subiect. Mai mult, România este o verigă cheie în planul american de a crea un „cordon sanitar” pe flancul estic al NATO, care să îngrădească şi să descurajeze eventuale noi agresiuni ale Rusiei. Polonia însăşi are nevoie de un aliat precum România pentru ca eforturile sale de a organiza rezistenţa în estul Europei să fie mai credibile, fapt demonstrat de lansarea invitaţiei preşedintelui polonez către omologul său român, pentru efectuarea unei vizite oficiale, chiar a doua zi după ce acesta din urmă câştigase alegerile. În consecinţă, ameninţarea rusă şi reacţia aliaţilor României au obligat practic Bucureştiul să depăşească pasivitatea ce a caracterizat în general politica noastră externă anul trecut.

Pe scurt, aprofundarea parteneriatului strategic cu Polonia (care fusese iniţiat în 2009, dar care lâncezea ineficient) este obligatorie în actualele condiţii geopolitice. Întârziată faţă de derularea evenimentelor, este totuşi o mişcare ce trebuie salutată şi încurajată, deşi trebuie să aşteptăm şi să vedem în ce se va traduce ea în plan concret. Deocamdată, cei doi preşedinţi nu au făcut altceva decât să dea o declaraţie comună de presă. Ca o comparaţie, Polonia, Ucraina şi Lituania sunt foarte aproape de a înfiinţa o primă brigadă militară comună!

Pe lângă acest aspect care temperează entuziasmul faţă de parteneriatul româno-polonez trebuie însă menţionat un altul, chiar mai important: acesta este îndreptat preponderent spre domeniul securitar, fiind întemeiat în cea mai mare parte pe teama comună de acţiunile Rusiei şi pe alianţele avute de cele două state est-europene cu Statele Unite. Şapte din cele nouă puncte ale declaraţiei comune adoptate de preşedinţii Iohannis şi Komorowski (disponibilă aici) se referă în fapt la dimensiunea strategică a relaţiei româno-poloneze. Abia două dintre ele fac trimitere la cooperarea în cadrul Uniunii Europene, dar dacă citim cu atenţie punctul 5 – „Polonia şi România vor continua să acţioneze pentru asigurarea unei perspective europene statelor Parteneriatului Estic semnatare ale Acordului de Asociere cu UE (Republica Moldova, Ucraina, Georgia). În acest sens, vor urmări promovarea unor proiecte concrete vizând susținerea consolidării instituționale şi a proceselor de reformă din aceste țări”, vom înţelege cu uşurinţă că şi aceasta este de fapt o direcţie de acţiune în plan strategic.

Cooperarea în cadrul Uniunii Europene este abordată doar în cadrul punctului 3 – „Polonia şi România se vor susţine reciproc în îndeplinirea unor obiective de referinţă comune în plan european, precum: continuarea aprofundării construcţiei europene pe baza valorilor şi principiilor sale fondatoare, susţinerea politicilor europene ce vizează creşterea economică, consolidarea Uniunii Economice şi Monetare, întărirea securităţii energetice, continuarea procesului de extindere, promovarea unei Politici Europene de Vecinătate şi a unui Parteneriat Estic revizuite – urmărind crearea în proximitatea UE a unui spaţiu al prosperităţii şi stabilităţii, finalizarea cât mai rapidă a negocierilor privind Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț şi Investiții (TTIP)” – şi pare a fi mai degrabă amintită ca un exerciţiu de retorică şi formularistică diplomatică decât dintr-o intenţie clară de a urmări obiective comune concrete.

O asemenea tratare a cooperării pe tematici europene nu este încurajatoare şi dovedeşte de fapt că, cel puţin deocamdată, Polonia şi România au agende separate (a se înţelege nici comune, dar nici divergente) în cadrul Uniunii Europene. Şi totuşi, pentru România, sprijinul Poloniei în formatul discuţiilor europene ar fi important, prin prisma rolului de lider pe care Varşovia l-a dobândit în rândul statelor est-europene integrate în uniune şi a prestigiului pe care aceasta şi l-a câştigat în raporturile sale cu Berlinul, Parisul, Londra sau forurile decizionale de la Bruxelles. De aceea, clarviziunea şi abilitatea diplomatică a conducătorilor politicii externe româneşti nu va fi măsurată prin aprofundarea parteneriatului româno-polonez pe dimensiunea lui securitară, unde evoluţia este una firească, chiar obligatorie, ci exploatarea interesului comun de apărare contra ameninţărilor venite dinspre est pentru a crea o legătură tot mai puternică şi pe alte planuri şi, în special, pe palierul cooperării în cadrul Uniunii Europene.