Europa Noastră, Europa Tuturor

Adriana Petre – București, România – Diplomă de Participare

De ce Europa noastră? Nu comitem cumva o eroare în momentul în care considerăm că Europa ne mai aparține sau că noi mai aparținem numai ei? Și a cui mai este ea de fapt?

Acestea sunt întrebările pe care mi le pun în contextul nominalizării anului 2015 ca fiind Anul European al Dezvoltării, al întrajutorării în cadrul domeniilor cheie precum educație, sănătate, știință, ce ar trebui să apropie cetățenii statelor membre în vederea atingerii unui scop comun.

Comunitatea Europeană, o grupare de șase state de elită, care a luat naștere având la bază principiul solidarității, fraternității, al păcii și concilierii, cu dezideratul fondării Statelor Unite ale Europei, a devenit un mijloc de protejare și potențare a supremației europene în fața Occidentului și a Orientului, deopotrivă aflate într-o permanentă competiție. Fiecare stat membru și-a cedat pe rând o parte din suveranitate spre a putea face față cândva unui impas cauzat de schimbările raporturilor de putere. Însă elita a devenit seva Europei și statele non-comunitare erau scoase din context mult prea des. Așadar, dorința de a face parte din elită a fost alimentată treptat până ce elita a acceptat alături încă douăzeci și două de state. Acum elita și-a pierdut acest titlu prin însuși numărul mare de state ce fac parte din grupare, dar și prin eterogenitatea pe care grupul a moștenit-o cu fiecare membru ce a aderat.

Paul McKenna exprima în bestsellerul internațional „O viață nouă în 7 zile” o frumoasă metaforă a globalizării și a valențelor ei: „sistemele globale de comunicații ne conectează ca pe niște celule nervoase într-un uriaș creier global”. Dacă trasăm prin analogie coordonatele globale ale Uniunii Europene am observa natura pluridimensională care o definește și care se transmite ca o responsabilitate asupra cetățenilor statelor comunitare, consecințele fiind adaptabilitatea scăzută la sistemul multivaloric și la cerințele/standardele tot mai stricte și mai dificil de urmărit și îndeplinit. Încă din anul 2007, de când România s-a conectat neuronal la acest creier extrem de sofisticat, dendritele, canalele de legătură bidirecționale, au devenit mijloc de recepție/transmisie de erori de sistem. România aparține Europei, dar și reversul este la fel de adevărat.

Lupte armate, războaie psihologice, colapsuri economice sunt consecințe ale intereselor divergente ce s-au succedat pe pământ european încă din momentul fondării Comunității. În acest cadru birocratizat și ultrainstituționalizat numit azi Uniunea Europeană, unde se mai regăsește vocea cetățenilor? Este ea încă mult prea stinsă în spatele unor inițiative cetățenești sau a unor voci din aparatul legislativ?

Însă anul 2015 îndeamnă la solidaritate, la responsabilizare socială, la participare activă în cadrul unei societăți globale. Agenda Uniunii îi canalizează resursele înspre obiective nobile aparținând politicii externe, referitoare la promovarea drepturilor omului și a valorilor democratice, la ameliorarea, dacă nu chiar eradicarea sărăciei, sprijinirea egalității dintre sexe, limitarea corupției, creșterea stabilității macroeconomice și îmbunătățirea managementului financiar, a  sănătății, educației, agriculturii și energiei. Având sloganul „Lumea noastră, demnitatea noastră, viitorul nostru” proiectul Anul European al Dezvoltării înseamnă o poartă deschisă către umanitate, ce va poziționa Uniunea Europeană în mod strategic, asociind-o unui important actor la nivel global.

Pentru cadrul financiar multianual 2014-2020, trei pătrimi din bugetul Uniunii va fi direcționat către țările considerate în faza cea mai avansată de sărăcie, iar statele ce ulterior primiseră sprijin direct tot pentru eradicarea sărăciei vor intra în procesul de „graduare”, adică de reducere treptată a ajutorului. Se întrevăd o serie de dezechilibre generate de această gradualizare, luând în considerare confortul alimentat de un sprijin extern de care statele în cauză vor fi de acum private.

Conform Eurostat, media europeană a populației cu risc de sărăcie și excluziune socială la nivelul anului 2012 este de 24.8%, iar în Zona Euro chiar mai redusă, 23.3%. În comparație cu aceste valori, state membre ale Uniunii Europene, precum Olanda, Republica Cehă și Suedia,  înregistrează cele mai scăzute valori ale acestui indicator, 15%, 15.4%, respectiv, 15.6%. Spre deosebire de acestea, codașele clasamentului sunt Bulgaria, România și  Letonia, cu valori de 49.3%, 41.7% și, respectiv, 36.2%. După cum se poate observa, statisticile la nivelul Uniunii reflectă eterogenitatea politicii sociale, care afectează funcționalitatea acestui organism pe termen lung. Echilibrarea nivelurilor de sărăcie este una dintre țintele Strategiei Europa 2020, însă bugetul european este insuficient raportat la multitudinea de obiective ce trebuiesc îndeplinite în acord cu termenele stabilite, totalizând doar 1.24% din venitul național brut al statelor membre.

Cu toate acestea, disfuncționalitățile prezente cauzate de structura ultrainstituționalizată, ce împiedică o comunicare eficientă între Comisia Europeană, „guvernul european” și statele membre face ca sursa problemelor să nu fie atacată, ci să fie tratate doar consecințele acestora. De aceea consider că pe măsura extinderii acestei construcții, problemele existente la nivelul fiecărui stat se vor masca o perioadă, după care vor transpare cu un efect de multiplicator și se vor transmite tot prin acele canale neuronale și la nivelul central, generând colaps după colaps. Oare vom avea mereu acces la un colac extern de salvare?

Din dorința de a îndeplini o serie de criterii mult mai urgente pentru spațiul comunitar, România neglijează procentul îngrijorător al indicatorului risc de sărăcie și excluziune socială.  În 2012, rata mortalității infantile atingea valoarea alarmantă de 9%, mai mult decât dublul ratei medii la nivelul statelor membre de 3.8%, ceea ce indică faptul că România, un stat tânăr în planul financiar și propice investițiilor străine își canalizează energia spre domenii ce aduc un câștig ridicat pe termen scurt, neinvestind însă în domenii precum educație, sănătate, cultură, ce funcționează ca motoare pentru economia oricărui stat.

Multitudinea de cazuri sociale în România este extrem de ridicată, rata abandonului școlar, numărul de copii cu dizabilități ce nu primesc ajutor specializat, numărul persoanelor cu handicap ce nu primesc asistență și de asemenea nu beneficiază de drepturile pe care le dețin cu privire la ajutor social și incluziune pe piața muncii, condițiile medicale precare și numărul de cazuri de malpraxis sunt doar o parte din neajunsurile ce se amplifică pe zi ce trece.

Însă pregătirile pentru Președinția Consiliului Uniunii Europene ce va fi asigurată de România în perioada iulie-decembrie 2019 sunt deja în curs, astfel încât totul să se desfășoare conform așteptărilor.

Informarea însoțită de credibilitate determină trecerea de la inițiativă gândită la inițiativă îndeplinită. Cu alte cuvinte, Anul European al Dezvoltării în acest cadru de întrajutorare european este perioada favorabilă ca o serie de persoane cu idealuri pozitive să treacă la acțiune atât la nivel local, cât și la nivel regional și global. Uniunea Europeană, acest creier global, poate deschide drumuri, poate lărgi orizonturi, poate împlini idealuri în timp, dacă obiectivele sunt formulate rațional, luând în considerare toate restricțiile, cauzele și consecințele cunoscute și probabile. Dacă am renunța la abordarea doar declarativă a problemelor și am pune efectiv în aplicare obiectivele, lumea în care trăim ar reprezenta un ideal împlinit și atunci Europa noastră ar reprezenta cu adevărat Europa tuturor.