DESPRE SPIRITUL EUROPEAN – cum se ţese o cultură paneuropeană

Alexandra-Ioana Dragomir – Premiu de Participare

De multe ori aud oamenii vorbind despre Europa. Despre ce este, ce reprezintă, ce valori are ş.a.m.d. De cele mai multe ori, ideea de Europa este supusă  unor norme spaţio-temporale. Ea este privită adesea ca un ansamblu de state-naţiune incluse într-o comunitate, interacţionând astfel într-un anumit moment pentru un anumit scop. Dar dacă aceste simple state-naţiune reprezintă realitatea politică, istorică şi culturală fundamentală, ce anume mai denumeşte europenitatea? Ce anume înţelegeau semnatarii Acordului de la Helsinki, din 1975, prin identitate europeană? Dar fondatorii a ceea ce numim azi Uniunea Europeană? Ce anume ne leagă cu adevărat într-o Comunitate Europeană?

Pentru mine Europa este ceea ce pot numi oportunitatea de a alege; un concept din care izvorăsc multe altele. O alegere ce provoacă mereu conştiiţa umană, permiţându-i să-şi depaşească limitele normative. Europa nu este doar un simplu continent, ci un arhipelag de diversitaţi unde ambiţiile imperialiste au fost dintotdeauna sortite eşecului. Ideea de Europa nu poate fi cuprinsă în întregime: circumferinţa sa se află pretutindeni, iar centrul nicăieri. Deci, ce poate lega ceva de necuprins şi atât de divers? Chiar spiritul său, iar acesta se află în cultură. Este forţa metafizică ce face ca mecanismul european să funcţioneze. „Cultura este limba comună a Europei”, afirma Fernand Braudel.

Imaginea de ansamblu a spiritului european ar putea fi transpus în mod simbolic în cea a unei tapiserii foarte valoroase. La ea au ţesut sute de generaţii. În acest mod a fost dată o direcţie comună europeană, făcând ca spiritul său să pulseze printr-un ansamblu de valori, de ritualuri, de practici şi ideologii. Această tapiserie europeană are, probabil, cea mai variată gamă cromatică, caracterul său cosmopolit fiind redat prin „firele sale de aur, firele sale multicolore ce străbat şi ţes istoria densă a acestui microscopic şi incomparabil continent”[1]. Diversitatea de care se bucură spiritul european îl fac o permanentă enigmă. Totul se schimbă treptat, dar constant. Tapiseria aceasta capătă o formă din ce în ce mai unitară, dar unitatea ei se naşte în diversitate. Deşi mai complicată, firul roşu o leagă strâns de noi, iar operaţia odată înfăptuită este ireversibilă.

Conştiinţa noastră europeană se naşte, deci, în fiecare zi. Zilnic înodăm alte fire şi ilustrăm o altă parte a culturii noastre. Dar dacă recunoaştem excelenţa gândirii de origine europeană ce a fost capabilă să producă o cultură atât de distinctă, ar trebui de asemenea să îi găsim originea şi să îi stabilim direcţia. A vorbi despre spiritul unui popor, a unei comunitaţi presupune un risc asumat, acela de a sugera existenţa unei calităţi intrinseci a spiritului în cauză, ceea ce presupune şi un caracter etnic[2]. În cazul Comunităţii Europene se poate vorbi însă numai de un caracter multi-etnic, cosmopolit. În noutatea şi spontaneitatea ei se bucură şi de simultaneitatea unui număr mare de mişcări – de ordin politic, economic, religios şi intellectual – a căror dimensiune europeană este indiscutabilă. Dar unde se îndreaptă toate?

Paul Valéry se întreba în 1919 dacă această tapiserie europeană era pe punctul de a se destrăma, dacă civilizaţia noastră a ajuns într-o stare critică. Acum, la aproape un secol distanţă,  întrebările sale par încă justificabile. Experienţa culturală europeană este un proces cu multe etape. La origine, cultura noastră se bucură de o anumită ubicuitate, impregnând toate aspectele vieţii sociale.  Acestui proces i se fixează apoi anumite limite, este supus unor reguli de natură variată şi devine un instrument în slujba politicii[3]. Problematică devine apoi definirea modului de întrebuinţare,iar dificultatea constă în elementul liberal inerent înseşi esenţei culturii. Spiritul Comunităţii Europene trăieşte astfel într-o nouă orânduire.

Identitatea europeană este dată de cei ce se identifică prin ea. Actualmente, aceasta devine o construcţie socială în mare vogă. Există o dorinţă comună, o nevoie de unitate în haosul universal produs de secolul trecut. Umberto Eco numeşte “epos nocturn al ambiguitaţii şi al metamorfozelor” actualitatea noastră culturală. Cataclismul social prin care Europa a fost nevoită să treacă a schimbat radical percepţia oamenilor. Se impune cu uşurinţă nevoia protecţiei sociale, a unei comunităţi unite, a unei cooperări din partea tuturor. Astfel, cultura pierde din individualitate şi se adresează maselor. Avangarda culturală cu care ne-am obişnuit în trecut are o nouă abordare: se creează o ruptură culturală prin iluzia viitorului.

Firele ţesute acum cunosc reguli mult mai politizate. Punctul lor comun se află cu siguranţă în faptul că pun accentul pe critica trecutului, aşa cum instituţiile literare, saloanele şi universitaţile l-au fixat in normele estetice. Politicul şi esteticul sunt legate mai mult ca oricând. Valoarea estetică a operei sau a gestului anvangardist depinde mai întâi de poziţia sa politică, deşi aceasta din urmă nu este concepută în principal ca un angajament pentru o cauză sau alta[4]. Avangarda este în mod intrinsec politică, deoarece ea neagă trecutul cultural, şi deci pe susţinătorii lui. La orizontul atitudinii respective se profilează ideea că arta oficială este cultură, Iar cultura face parte din hegemonia socială, şi deci are legaturi strânse cu deţinătorii puterii.[5]

Poate părea o abordare deja întârziată şi care se poate referi doar la fenomenul artei oficiale din cadrul ideologiilor trecute. Dacă privim însă mai atent, observăm că acest suflu de avangardă este la fel şi în prezent. Cine s-ar opune credinţelor oficiale promovate de către Uniunea Europeană? Acest proiect politic oferă o viziune comună tuturor statelor implicate. Directivele impuse de Uniune îşi găsesc ecouri chiar şi dincolo de graniţele sale. Articolul 167 din Versiunea Consolidată a Tratatelor după care funcţionează legislaţia Uniunii Europene este singurul referitor la dimensiunea culturală europeană. Prin el, Uniunea îşi asumă poziţia de promotor al culturii europene prin consolidarea patrimoniilor ţarilor membre ce au „importanţă europeană” şi „moştenire culturală comună”. Se poate vorbi, deci, despre o abordare transnaţională ce diminuează semnificativ importanţa caracterelor naţionale. Popularitatea de care se bucură proiectul Comunităţii Europene umbreşte ideea naţională, totul căpătând o voce supranaţională, europeană. Rareori, ne mai identificăm prin faptul că suntem români, francezi, cehi, polonezi, italieni etc. Suntem europeni! Iar spiritul nostru începe să fie cuprins de aceeaşi unitate, pierzându-şi caracterul individual.

Această lipsă se traduce prin trecerea in uitare a valorilor şi tradiţiilor fiecarei naţiuni. Suntem mânaţi să îmbrăţişăm schimbarea şi să ne schimbăm pe noi înşine. Uităm de unde am pornit sau unde se presupune să ajungem. Uităm că Europa nu există ca atare. Ceea ce există sunt naţiunile ei, fiecare înzestrată cu o limbă comună numită cultură. Europa căreia meşteşugarii i-au ţesut tapiseria spirituală este una matură. Există o delimitare clară între „Europa realităţilor” şi „Europa miturilor, ficţiunilor şi a paradelor”[6]. Dacă Europa economică, agricolă, monetară,c hiar politică a fost cumva relansată într-un mod spectaculos după adoptarea Actului Unic din 1985, dacă ea pare că şi-a croit drum în conştiinţa noastră comună, putem să ne întrebăm dacă în plan cultural ea nu a rămas încă un mit, o ficţiune, o paradă: un mod frumos de comportare care, pentru a-şi găsi unele justificări în trecut, păstrează doar legături îndepărtate cu realitatea contemporană[7].

Atunci când Europa oficială vrea să alcătuiască regia culturii sale, se simte imediat vanitatea încercării. De exemplu, instituirea în 1990 a doua premii literare europene, unul pentru literatură şi altul pentru traducere, reprezintă manifestarea acestei îndârjiri fară obiect. Primul se accord „unui autor ce a adus o contribuţie semnificativă literaturii europene”, iar celălalt „unui traducător care a facut o traducere de o calitate excepţională a unei opere importante din literatura europeană”. Implicaţiile acordarii acestor premii sunt uriaşe, cu atât mai mult cu cât este un domeniu atât de subiectiv şi vast, încât e aproape imposibil să alcătuieşti o comisie pe deplin validă.

Eforturile Comunităţii Europene de a-şi promova cultura pot părea lăudabile, dar rămân inutile. În ceea ce priveşte traducerea cel puţin, aceasta a fost dintotdeauna o practică bine implantată în ţările Europei. Promovarea ei în detrimentul altor arte pare deci aproape nesignificativă. Trebuie să recunoaştem că Europa culturală de astăzi este alcătuită dintr-o substanţă greu de definit: încercările cele mai convingatoare în acest sens nu reuşesc nicidecum să se elibereze de reprezentări prestabilite, de nostalgii faţă de un trecut ridicat în slăvi şi înfrumuseţat.

În eseul său ”Penser l’Europe” Edgar Morin face un efort de reflecţie îndreptat spre conturarea conceptului european atât de greu de cuprins cu mintea. El demonstrează că „posibilitatea de a dialoga se află în centrul identităţii europene”, aceasa reprezentând „întâlnirea fecundă a diversităţilor, a antagonismelor, a concurenţelor, a complementarităţilor”. Europa ar trebui aşadar să manifeste o vocaţie ecumenică, universală, una care să cuprindă conceptele de diferenţă, anomalie, amestec şi dezrădăcinare, fiind capabilă să arate o poftă comparabilă aceleia a lui Picasso pentru artele de pe diferite continente şi din diferite epoci[8]. Această perspectivă are avantajul de a fi mai conformă cu realitatea: dincolo de eurocentrismul transpus într-o latentă oboseală în deciziile de la Bruxelles şi de discursurile deja pleonastice despre identitatea-europeană-prin-diversitatea-limbilor-şi-a-culturilor, Europa trăieşte şi se afirmă prin congrueţa culturii în continuă schimbare.

Spiritul european se îndepărtează de trecut. Se află într-o progresie implacabilă. Ceea ce ar putea cu adevărat să descrie fenomenul culturii europene este, probabil, neimpunerea unui model unitar de urmat. Cultura oficială se descrie de facto prin paneuropenitate. Consider proiectul Uniunii Europene ca fiind o modalitate de a asimila mai uşor universalitatea culturală de care ne bucurăm. Deşi există o tendinţă clară din partea Uniunii de a conserva ceea ce se presupune a fi european, cred, până la urmă, că acest lucru este imposibil. Spiritul european se manifestă în diversitate şi poartă un dialog perpetuu cu împrejurimile sale. Limitările sunt astfel inutile. Cultul individului specific european se găseşte în cultul raţiunii exercitat de cosmopolismul european.[9]

Concluzia celor spuse anterior este că explorarea spiritul european înseamnă, în mod necesar,  punerea lui sub semnul îndoielii; dacă Europa a „inventat” libertatea, umanismul, progresul, toleranţa, tot ea a născocit şi inumanul, intoleranţa ori tortura. Istoria noastră ne poate învăta multe lucruri, dar propria noastră raţiune este cea care ne ghidează drumul pe mai departe, direcţia spiritului european. Uniformizarea culturii europene ar duce la sfarşitul acesteia. Rămane decizia noastră dacă vom adopta acest lucru sau ne vom strădui să ne regăsim şi pastrăm individualitarea.

[1] Fernand  Braudel. Gramatica civilizațiilor.Editura Meridiane, Bucureşti,1994

[2] G.W.F. Hegel. Prelegeri de filosofie a religiei . Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

[3] Răzvan Theodorescu .Cultură şi civilizaţie europeană  . Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti, 2003

[4] Antoine Compagnon, Jacques Seebacher. Spiritul Europei, vol.II.Editura Polirom, Bucureşti,2002

[5] Jean-Jacques Gleizal.Arta şi politicul.Ediduta Meridiane,Bucureşti,1999

[6] Antoine Compagnon, Jacques Seebacher. Spiritul Europei, vol.III.Editura Polirom, Bucureşti,2002

[7] Idem.

[8] Juan Goytisolo, apud Benard Genton, 2002 p. 319

[9] Octavian Paler –  interviu acordat în 1994; https://www.youtube.com/watch?v=9dSsnt79H7o

Bibliografie:

1. Braudel,Fernand. Gramatica civilizațiilor.Editura Meridiane, Bucureşti,1994
2. Compagnon,Antoine.Seebacher,Jacques.Spiritul Europei, vol.I,II şi III.Editura Polirom, Bucureşti,2002
3. Eco,Umberto. Pendulul lui Foucault, Ed. Pontica, 1991
4. Eco,Umberto. Apocaliptici si integraţi . Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă, Polirom, 2008
5. GENTON, Bernard – „O Europă literară?”, Spiritul Europei. Gusturi şi maniere, vol. III, coord. Antoine Compagnon,Jacques Seebacher, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.311-321
6. Gleizal,Jean-Jacques.Arta şi politicul.Editura Meridiane,Bucureşti,1999
7. Prelegeri de filosofie a religiei . Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
8. Morin, Edgar. Penser l’Europe. : http://psychaanalyse.com/pdf/MORIN_PENSER_L_EUROPE_ESPACES_ECONOMIQUES_FICHE37.PDF
9. Theodorescu,Răzvan .Cultură şi civilizaţie europeană . Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti, 2003
10. Versiunea Consolidată a Tratatelor şi Carta Drepturilor Fundamentale din martie 2010, accesata pe site-ul oficial al Uniunii Europene : http://europa.eu/pol/pdf/consolidated-treaties_ro.pdf