România modernă – trădare sau pragmatism?

Acest articol nu se înscrie în seria analizelor obişnuite pe care le public pe site, ci este o reflecţie asupra unui aspect anume din cadrul politicii internaţionale. Cei interesaţi exclusiv de actualitatea afacerilor europene pot foarte bine să se oprească încă de pe acum din lectură, pe cei cărora istoria recentă a României le surâde în aceeaşi măsură ca şi evenimentele momentului din Europa îi invit să parcurgă rândurile următoare şi să reflecteze asupra argumentelor prezentate.

Originea articolului stă în opinia exprimată de mulţi că din 1859 încoace comportamentul statului român pe scena internaţională poate fi caracterizat drept unul neprincipial, lipsit de verticalitate şi de statornicie faţă de aliaţi. Unii vorbesc de schimbările de tabără din 1916 şi din 1944 sau de pacea încheiată în 1918 la Buftea cu ruşine, vizibil incomodaţi. Alţii tratează subiectul cu emfază şi indignare, văzând în această „duplicitate” încă o dovadă a inferiorităţii naţiunii din care fac parte, dar de care se detaşează în superbia lor.

Dincolo de sentimente şi intensitatea lor, comun este însă cuvântul „trădare”. Acelaşi cuvânt apare adeseori şi în discursul unor străini care, surprinzător, nu ignoră România, însă numai pentru a exprima opinii negative la adresa ei. Ilustrativă este o carte care a făcut oarecare vâlvă acum vreo doi ani şi la noi, publicată de un autor canadian de origine maghiară, George Jonas, în care fiecărei naţiuni îi era atribuită o anumită caracteristică definitorie. În cadrul acestui demers care din punct de vedere metodologic stârnește râsul oricărui student mai răsărit în știinţe sociale, România era identificată cu trădarea, ca repere cronologice fiind amintiţi anii 1913 (România atacă Bulgaria, angrenată deja în lupte grele cu Grecia, Serbia și Turcia), 1916 (intrarea în război alături de Antanta, deși din 1883 România aderase la Puterile Centrale), 1918 (încheierea păcii separate de la Buftea și „părăsirea” aliaţilor din Tripla Înţelegere), 1919 (România atacă Ungaria în pofida încheierii primului război mondial în noiembrie 1918), 1940 (România se alătură puterilor Axei, chiar dacă avusese înţelegeri cu Franţa şi Marea Britanie), 1944 (România întoarce armele împotriva Germaniei).

Îmi pare rău că autorul cărţii nu m-a consultat anterior pentru a-i mai oferi câteva exemple relevante: 1876 (România se aliază cu Rusia împotriva puterii suzerane, căreia îi datora fidelitate, Turcia), 1883 (în ciuda alianţei cu Rusia din 1876, România încheie tratate cu Puterile Centrale), 1968 (România condamnă invazia Cehoslovaciei), 1999 (România permite survolarea spaţiului său aerian de către aeronavele NATO în campania împotriva Iugoslaviei) etc.

Evident, nu este cazul ca ironia de mai sus să fie interpretată drept începutul unui şuvoi de naţionalism deşănţat. Este însă cazul să înţelegem că deciziile de politică externă nu trebuie puse laolaltă cu telenovelele şi judecate cu patos, diletantism şi naivitate.

În realitate, o analiză lucidă a tuturor situaţiilor descrise mai sus dovedeşte că România, departe de „a-şi trăda” angajamentele, a manevrat cu deosebită abilitate în contexte internaţionale dintre cele mai dificile. În majoritatea cazurilor, România a acţionat sub imperiul necesităţii, din postura statului mic prins în confruntarea dintre marile puteri. În celelalte situaţii, România si-a exercitat cu responsabilitate rolul de putere regională, punând capăt aventurilor expansioniste ale Bulgariei (1913) sau extremiste ale Ungariei (1919). Întotdeauna, interesul naţional a primat oricăror altor considerente inadecvate în sfera relaţiilor internaţionale, precum moralitatea prost înţeleasă ca fiind întocmai celei care guvernează relaţiile interumane. Încă din secolul al XVII-lea cardinalul Richelieu discrimina sclipitor între moralitatea aplicabilă indivizilor umani şi cea care guvernează relaţiile dintre state: „L’homme est immortel et son salut est dans l’autre vie. Les Etats n’ont pas de subsistance après ce monde, leur salut est présent ou nul”.

Astfel, strategic vorbind, România a acţionat în permanenţă în deplină concordanţă cu puterea şi statutul său real de pe scena internaţională. În raport cu marile puteri, România a adoptat comportamentul cel mai eficient pentru un stat mic: a căutat să se afle întotdeauna alături de statul/alianţa cea mai puternică, reuşind de o manieră surprinzătoare să calculeze corect în majoritatea cazurilor care este distribuţia de putere din sistemul internaţional şi să găsească cele mai potrivite mijloace pentru ca trecerea dintr-o tabără în alta să îi fie acceptată la momentul oportun. În raport cu statele similare din vecinătate, România a acţionat de asemenea just, susţinând principiul echilibrului de putere împotriva ambiţiilor expansioniste şi împiedicând în acelaşi timp, pe cât posibil, imixtiunea marilor puteri, prin exploatarea rivalităţilor dintre acestea.

Prin acest comportament chibzuit, România a evitat în ultimii 150 de ani mari drame naţionale şi atrocităţi precum cele din Iugoslavia şi Polonia. Fără a beneficia poate de simpatia pe care unii o manifestă faţă de rezistenţa poloneză sau îndârjirea sârbească, România a reuşit să traverseze marile cumpene şi să îşi protejeze în cea mai mare parte interesele naţionale. Nu este spectaculos, dar este mai sănătos, în opinia mea.

De asemenea, nu trebuie să stârnească îngrijorare ideea că renumele României este afectat de conduita ei de până acum şi că statul român nu ar mai fi frecventabil ca urmare a închipuitei nestatornicii din trecut. Câtă vreme vor exista interese naţionale şi calcul de putere, cât timp nu se va trece complet la un alt mod mai altruist de a practica politica internaţională, alianţele se vor face şi se vor desface pe baza necesităţilor de moment, indiferent de reperele anterioare. „Cartea de vizită” a României era aceeaşi şi în 2004: nu este oare acum România stat membru cu drepturi depline în cadrul NATO?

Cu atât mai grav greşesc cei care condamnă emfatic România cu cât de multe ori ei aplică dubla măsură. Astfel, deşi lupta pentru supravieţuire a statului român este condamnată ca lipsită de scrupule, în schimb dibăcia Marii Britanii de a manevra pe scena internaţională conform principiului că Londra „nu are nici aliaţi, nici duşmani veşnici, doar interesele sale fiind eterne şi perpetue” este apreciată ca dovadă a clarviziunii şi a pragmatismului. Judecata este total nedreaptă cu atât mai mult cu cât adeseori România a acţionat întocmai cu Marea Britanie nicidecum din convingere şi din dorinţa de a-şi menţine supremaţia la nivel continental şi mondial, ci din constrângere, pentru nimic mai mult decât pentru supravieţuirea pe scena internaţională (de revăzut în special momentele 1940 şi 1944).

Sunt convins că şi dacă nu aş fi fost român aş fi exprimat aceeaşi opinie pe marginea comportamentului României de pe scena politică internaţională în ultimii 150 de ani. Ca român însă, nu pot decât să îmi doresc ca şi pe viitor facorii de decizie de la Bucureşti să fie la fel de chibzuiţi şi de pragmatici ca înaintaşii lor, fără a se lăsa intimidaţi de perspectiva ca, în viitor, cei care înţeleg prea puţin din complexul meşteşug al conducerii statelor să îi catalogheze drept „trădători”.