O uniune fiscală europeană pentru salvarea Eurozonei

Din 2008 şi până în prezent Uniunea Europeană nu a reuşit să depăşească definitiv criza economică, sub toate manifestările ei. Cea mai mare problemă a fost reprezentată de neputinţa statelor cu economii mai puţin competitive din sudul Eurozonei de a produce creştere economică şi de a crea locuri de muncă, în condiţiile în care au fost nevoite ca din punct de vedere al politicii monetare să urmeze măsurile stabilite la nivelul Băncii Centrale Europene, iar din punct de vedere al politicii fiscale au trebuit să adopte ca principiu austeritatea. Această situaţie a subliniat limitările unei uniuni monetare care nu este dublată de o politică fiscală comună, mai ales în contextul în care statele membre ale uniunii nu prezintă o convergenţă economică reală. Actualii miniştri ai economiei din Franţa şi Germania, Emmanuel Macron şi Sigmar Gabriel, într-un articol comun publicat săptămâna trecută în mai multe cotidiene europene (disponibil aici), propun ca soluţionarea problemei să rezulte din instituirea unei uniuni fiscale europene, care să o completeze pe cea europeană.

Politica monetară şi politica fiscală sunt principalele instrumente prin care statele pot contribui la stimularea activităţii economice.

Politica monetară, hotărâtă de banca centrală a unui stat, acţionează prin stabilirea cantităţii de monedă care deserveşte economia. Principalele instrumente utilizate sunt rata dobânzilor şi rezervele minime obligatorii ale băncilor, practic costul pe care băncile comerciale trebuie să le plătească pentru a folosi/depozita moneda naţională şi cantităţile de monedă pe care acestea snt obligate să le deţină. În funcţie de modificările de la nivelul acestor instrumente, băncile oferă mai multe sau mai puţine credite, contribuind astfel la stimularea pozitivă sau negativă a activităţii economice (rate reduse ale dobânzii şi rezerve minime obligatorii mici conduc la stimularea pozitivă a creditării şi a economiei).

Politica fiscală, decisă la nivelul guvernului unui stat, acţionează prin cheltuielile şi colectările efectuate de stat. Astfel, prin cheltuieli ridicate, statul poate stimula pozitiv investiţiile şi consumul în societate, în vreme ce prin scăderea taxelor permite redirecţionarea profiturilor către noi investiţii.

Statele suverane utilizează cele două politici simultan pentru a contribui la depăşirea situaţiilor de criză. Astfel, după 2008, statele aflate în afara eurozonei, precum Marea Britanie şi Polonia, au scăzut ratele dobânzilor şi au crescut deficitul bugetar (prin scăderi de taxe şi creşteri ale cheltuielilor statului), ceea ce a contribuit la infuzia unor mari capitaluri în economie. Mai mult, pentru a finanţa cheltuielile guvernamentale, statele au vândut obligaţiuni tocmai băncilor naţionale, la dobânzi reduse. Aceste aspecte au învins neîncrederea investitorilor şi a consumatorilor, capitalurile fiind utilizate pentru investiţii profitabile şi relansarea consumului. Nu întâmplător, statele din afara eurozonei (inclusiv România), deşi afectate de criza profundă din interiorul acesteia, au traversat totuşi cu mult mai bine dificultăţile, înregistrând constant creştere economică la valori semnificative.

În schimb, în interiorul Uniunii Monetare Europene, statele mai slabe din punct de vedere al competitivităţii, grupate majoritar în sudul continentului, nu au putut introduce în economiile lor aceleaşi cantităţi de capital necesare pentru relansarea investiţiilor. Chiar dacă rata dobânzii stabilită de Banca Centrală Europeană era scăzută, ea nu a condus la relansarea creditării în statele cu competitivitate redusă datorată unei lipse de încredere a investitorilor. Aceasta a fost generată mai ales de adoptarea unor politici fiscale de austeritate, în conformitate cu condiţiile necesare pentru accederea la moneda euro: deficit şi datorie publică reduse. Astfel, băncile nu au oferit credite atât timp cât statul însuşi nu a stimulat economia prin creşterea cheltuielilor publice. Mai mult, pentru a-şi finanţa deficitele, în condiţiile în care Banca Centrală Europeană nu are voie să cumpere obligaţiuni emise de statele membre, acestea au fost nevoite, cel puţin iniţial, să se împrumute de la băncile comerciale, diminuând astfel şi mai mult capitalul disponibil pentru sectorul privat. Singurele măsuri rămase pentru statele cu competitivitate redusă, pentru a performa mai bine din punct de vedere economic, au fost în cele din urmă scăderea preţurilor şi a salariilor, măsuri care au însă efecte sociale grave.

Evoluţia crizei în Europa a dovedit că o uniune monetară dublată doar de unele prevederi fiscale restrictive rezistă cu greu fluctuaţiilor negative din economia mondială, în timp ce statele ce sunt stăpâne în a-şi coordona politica monetară cu politica fiscală traversează cu mult mai bine perioadele tulburi. Concluzia care se desprinde este una simplă: fie statele membre ale eurozonei îşi recapătă suveranitatea în domeniul politicii monetare şi fiscale, pentru ca fiecare să acţioneze potrivit condiţiilor specifice, fie uniunea monetară este dublată de o uniune fiscală veritabilă, în care un buget comun poate fi utilizat pentru a stimula creşterea economică, mai ales în acele zone ale economiei care sunt cele mai grav afectate.

În fapt, tocmai un astfel de embrion al unei uniuni fiscale este propus de cei doi miniştri ai economiei din Franţa şi Germania. Bugetul eurozonei ar urma să fie constituit din nişte taxe europene impuse tranzacţiilor financiare, dar şi corporaţiilor, iar Mecansimul European de Stabilitate ar urma să fie pus sub control comunitar şi să acţioneze ca un Fond Monetar European, chemat să finanţeze exact statele care au nevoie de capital pentru a depăşi problemele economice cu care se confruntă. De asemenea, controlul asupra politicii fiscale ar urma să revină atât unui grup aparte din Parlamentul European, cât şi unui viitor „comisar al euro”. În plus, politica fiscală comună va fi dublată de prevederi menite să creeze o convergenţă reală a economiilor din zona euro, precum stabilirea unor salarii minime apropiate ca valoare în toate statele membre.

Soluţia propusă de cei doi miniştri ai economiei este una prin care se optează pentru continuarea integrării europene, prin cedarea într-o măsură şi mai mare a suveranităţii naţionale a statelor, într-unul dintre domeniile cele mai „intime” ale acesteia – veniturile şi cheltuielile statelor. Din aceste considerente, pentru punerea în aplicare a soluţiei este necesară chiar reconsiderarea tratatelor Uniunii Europene, ceea ce implică negocierea unui consens politic la nivelul tuturor celor 28 de membri. Demersul este extrem de dificil în condiţiile în care Europa oricum este divizată pe marginea deciziilor care se impun în mai multe domenii de mare interes.

Din această cauză, idei precum cele expuse de Macron şi Gabriel au fost respinse anterior de cancelarul german Angela Merkel. Mai mult, la summitul liderilor din statele UE, care va avea loc la sfârşitul lunii iunie, cancelarul german şi preşedintele francez vor prezenta un proiect de reformare a eurozonei care propune măsuri cu un impact mult mai redus, perpetuând de facto actuala stare de lucruri.

Asemenea temporizări nu vor mai fi însă posibile pentru multă vreme. Orice nou ciclu economic nefavorabil va ridica tot mai stringent întrebarea dacă Uniunea Europeană trebuie să devină o federaţie în adevăratul sens al cuvântului sau trebuie să se limiteze la a fi o piaţă comună în care statele membre să dispună după cum doresc de puternicele instrumente de politică monetară şi fiscală. Dacă acum adoptarea unei soluţii pare că încă mai poate fi ocolită, cel mai probabil următoarea criză nu va mai putea fi depăşită fără o decizie clară în acest sens.