Inegalitatea mondială, migraţia şi terorismul

Mult timp nu am ştiut de unde să încep acest articol. De la recentul atentat din Isère, de la observaţia că recent migraţia a devenit una dintre preocupările principale din Uniunea Europeană sau de la datele statistice publicate la începutul acestui an care indică faptul că 48% din avuţia mondială este deţinută de doar 1% din populaţia globului? Este dificil să alegi punctul de pornire atunci când toate acestea se află într-o legătură foarte strânsă.

După căderea comunismului, în România a devenit tabu să vorbeşti despre inegalitate sau exploatare. Dorinţa arzătoare de a ne identifica cu Occidentul triumfător şi bogat, copleşitor de bogat pentru un popor obişnuit cu cozile până şi pentru alimentele de bază, ne-a impus o autocenzură drastică: orice critică a raporturilor de inegalitate din propria noastră societate şi din întreaga lume este taxată imediat drept marxism, leninism, comunism, cretinism şi este tratată ca o crimă de lezmajestate. Consecinţa nu este decât una singură: amputarea barbară a unui întreg câmp de cercetare ştiinţifică.

De ce amputare barbară?

Pentru că, fără a recurge la paradigma inegalităţii resurselor disponibile unor societăţi diferite, eu nu aş putea explica, de pildă, în cadrul lucrării mele de doctorat, fluxul de mercenari dinspre lumea greacă înspre lumea orientală, mai bogată şi mai prestigioasă, în epoca anterioară exploziei extraordinare a civilizaţiei elenice survenite sub lideri precum Themistokles sau Perikles.

Pentru că inegalitatea este o realitate sensibilă pe care, dacă nu o luăm în calcul, nu putem să înţelegem niciodată evoluţiile care au loc în lumea care ne înconjoară. Să nu o ascundem deci sub preşul unei ideologii găunoase post-decembriste, să nu vorbim despre ea înfierbântaţi de pasiune, acuzându-ne reciproc de partis-pris-uri, ci să dezbatem pe marginea ei cu luciditate şi bună credinţă.

Să pornim de la observaţii simple, pe care unii poate le-ar eticheta drept malthusiene, dar care se situează de fapt la nivelul bunului simţ.

Resursele necesare existenţei animalelor şi oamenilor nu se găsesc uniform pe suprafaţa pământului. Resursele aflate într-un spaţiu dat nu pot susţine decât un anumit număr de indivizi ai unei specii. Dacă indivizii unei specii se înmulţesc peste posibilităţile oferite de teritoriul pe care îl ocupă, nu au decât trei opţiuni: 1. mor până se ajunge la limita oferită de resursele prezente în teritoriul pe care îl ocupă; 2. o parte dintre ei migrează spre teritorii care le oferă resursele necesare; 3. aduc resursele suplimentare care sunt necesare, de la distanţă, pe teritoriul pe care îl ocupă. Animalele sunt limitate la primele două opţiuni, omul fiind singura vieţuitoare care se poate prevala şi de a treia variantă.

Care sunt mijloacele prin care pot fi obţinute resursele din alte teritorii? Evident, dacă teritoriile respective nu ar fi locuite şi resursele nu ar fi utilizate de nimeni, ar fi suficientă ridicarea şi transportarea lor. De obicei însă în istorie, şi mai cu seamă în prezent, teritoriile care deţin resurse necesare existenţei umane sunt ocupate de alte comunităţi în afara celei interesate să le obţină pentru sine. În principiu, nu rămân deci decât două căi: prin forţă sau prin schimb.

Ambele căi conduc în cele din urmă la redistribuirea resurselor faţă de dispunerea iniţială, prin concentrarea lor către un pol – acela mai puternic sau care la momentul iniţierii relaţiilor de schimb are o competitivitate şi o productivitate mai mare.

Relaţiile dintre Occident şi o mare parte a restului lumii, în epoca modernă şi contemporană, se înscriu în tiparul prin care un pol, mai puternic sau mai eficient economic la un moment dat, atrage tot mai multe resurse. Iniţial prin imperiile coloniale, în prezent prin mecanismele de schimb (şi financiare, încă şi mai eficiente, dar şi mai complicat de explicat), Occidentul a reuşit să deschidă un flux continuu al resurselor dinspre lumea a treia către sine. Pare de necrezut? Reiau statistica amintită parţial în introducere: 1% din populaţia globului deţine 48% din avuţia mondială, în vreme ce 80% nu deţine decât 5,5% din aceeaşi avuţie! Realizările extraordinare ale civilizaţiei occidentale din ultimele secole şi din prezent se explică în mare parte prin surplusul de resurse care a permis unei mari părţi a populaţiei din Occident să nu se mai preocupe de câştigarea existenţei de zi cu zi, ci să se dedice inovării.

Reversul medaliei apare în lumea treia, unde resursele devin insuficiente pentru a hrăni o populaţie aflată în continuă creştere. Revenim la cele trei opţiuni care se deschid populaţiilor ce depăşesc numărul admis de resursele disponibile. Opţiunea a treia le este închisă – de ea profită doar cei puternici, militar şi economic. Rămân deci prima opţiune, moartea – a se vedea măcelul din Siria, întreaga efervescenţă din lumea arabă începând cu 2011, războiul din Mexic dintre stat şi cartelurile de droguri – şi a doua, migraţia – a se vedea vasele pline de imigranţi care traversează Mediterana sau numeroşii mexicani care se aventurează prin deşert pentru a pătrunde în SUA.

Occidentul a concentrat în mod virtual resursele globului de o parte şi de alta a Atlanticului de Nord sub forma imenselor capitaluri de care dispune şi care se multiplică în continuare (evident că la New York sau la Rotterdam nu sunt îngrămădite toate vitele din Argentina, diamantele din sudul Afrcii, petrolul din Nigeria sau lemnul din România, dar capitalurile respective pot pune oricând în mişcare aceste resurse, atrăgându-le către centrele occidentale). Zonele din care aceste resurse au fost şi sunt în continuare extrase sunt incapabile să mai susţină populaţiile autohtone (degeaba ai teren arabil sau lemn, dacă nu ai capitalul pentru a-l exploata). Consecinţa este simplă: surplusul de oameni din zonele supuse extragerii de resurse se îndreaptă spre teritoriile unde resursele au fost concentrate. Aşa se explică afluxul de arabi, negri, chinezi, indieni, pakistanezi, est-europeni, latino-americani către vestul Europei şi SUA, într-o reeditare a unui film care s-a derulat de atâtea ori în istorie sub acelaşi scenariu: să ne amintim doar de metecii de la Atena sau de pestriţa plebe din Roma imperială, venită din toate colţurile stăpânirii romane şi care nu avea nicio legătură cu ţăranii latini sobri care au pornit la cucerirea lumii.

Prin urmare, nu trebuie să mire pe nimeni că Uniunea Europeană şi SUA se află sub imensa presiune a migraţiei dinspre lumea a treia. La fel cum nu trebuie să mire pe nimeni că terorismul, această armă a celor caracterizaţi prin lipsă de resurse şi exces de frustrare, nu numai că nu dispare, dar revine de fiecare dată transfigurat în noi şi noi forme, din ce în ce mai inovative şi mai de impact. Dimpotrivă, cu cât inegalitatea mondială se va accentua, cu atât migraţia şi terorismul vor lua o anvergură tot mai mare.

Bineînţeles, putem să băgăm la loc sub preş inegalitatea, cu groază şi indignare, şi să ne întrebăm în continuare, nedumeriţi cu toţii, de unde şi până unde apar anual aproximativ 1,5 milioane de imigranţi în UE şi de ce redacţiile publicaţiilor din Paris sunt atacate cu focuri de armă, iar uzinele de lângă Lyon sunt lovite cu maşini.