Mai multe surse din Ucraina au semnalat faptul că UE încearcă să implementeze un proiect de pace în Donbas, care ar fi o mare cedare în faţa Rusiei lui Putin. În pofida susţinerii de care se bucură Ucraina din partea UE, conflictul din Donbas este totuşi privit în vest prin „ochelari europeni”. Astfel, mare a fost nedumerirea în presa ucraineană când a apărut informaţia privind posibila cerinţă a UE de a acorda Donbasului statut special pe o perioadă nelimitată. Jurnaliştii şi politologii au reacţionat prompt: mai întâi trebuie retras armamentul greu, stabilită pacea şi apoi vor fi discutate alte aspecte ale armistiţiului de la Minsk.

Astfel, potrivit presei, UE încearcă să insufle Kievului ideea că pot fi realizate punctele finale ale acordului de pace, care prevăd alegeri în Donbas şi acordarea unui statut special. În acest context, merită menţionat faptul că nu poate fi găsit vreun document în care UE cere în mod oficial Kievului să fie mai loial faţă de zona separatistă din estul ţării. Recent, comisarul european pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, Federica Mogherini, a dezminţit faptul că UE cere în mod urgent acordarea unui statut special Donbasului.  „Poziţia UE nu a cunoscut nicio modificare (faţă de conflictul din Donbas – red.)”, a spus oficialul european.

Unii analişti politici au respirat uşor după declaraţia doamnei Mogherini, însă rămân actuale unele suspiciuni referitoare la adevărate intenţii ale UE. De fapt, liderii europeni îşi doresc o soluţionare rapidă a conflictului din Donbas, pentru că estul Ucrainei continue să fie un focar al instabilităţii pentru întreg continentul european. Conflictul respectiv, însă, nu poate fi soluţionat una-două, ca în vechile modele conflictologice, războiul hibrid şi ingerințele Rusiei fiind un element conflictogen atipic.

Unii politologi occidentali analizează cazul Donbas din perspectiva desfăşurării unor alegeri (a se citi – legitimarea autorităţilor separatiste pro- ruse) şi acordării unui statut politic special, care de fapt, înseamnă că aşa-zisele guverne Doneţk şi Lugansk vor fi finanţate de Kiev, însă nu se vor supune acestuia. Din păcate, întregul tablou al situaţiei nu prea se încadrează în „ochelarii europeni” amintiţi mai sus.

De aceea, poziţia statelor europene pare a fi mai mult o imitare a procesului de reglementare a conflictului din estul Ucrainei. Față de estul separatist al Ucrainei se mai simte şi o anumită plictiseală a occidentalilor, dar şi a presei europene. Viziunile destul de simpliste ale unor state UE reanimează temerile faţă de scenariul conspirativ: ruso-european sau, mai concret, ruso-german. Acestea, însă, sunt ipoteze, neconfirmate de documente oficiale.

Soluţionarea conflictului din Donbas nu depinde doar de UE. Kievul a făcut şi el, la rândul său, destule „păcate”. Astfel, reformele promise populaţiei au rămas doar pe hârtie, iar susţinerea socială a forţelor post-Euromaidan este din ce în ce mai mică. Autorităţile ucrainene nu au reuşit să iniţieze un dialog naţional eficient, care ar reuşi să consolideze estul şi vestul ţării. Inacţiunea Kievului determină în mare parte aprofundarea crizei din Donbas.

Deci, suprapunerea a doi factori importanţi (viziunile superficiale ale politicienilor occidentali referitoare la agresiunea latentă rusă în Donbas şi inerţia Kievului) poate să genereze îngheţarea conflictului din estul ţării şi transformarea Ucrainei într-o ţară a instabilităţii permanente. Deci, scopul minim a fost atins de Rusia.

Tragismul situaţiei constă în faptul că argumentele preşedintelui ucrainean  Petro Poroşenko în cadrul summit-urilor internaţionale par din ce în ce mai plictisitoare, iar UE ar accepta – posibil, inconştient – îngheţarea conflictului pe decenii. Strategiile de scurtă durată înving gândirea de perspectivă. Or, europenii au ales o strategie destul de confuză: Rusia trebuie lovită cu „biciul sancţiunilor” pentru a-i potoli apetitul agresiunii militare, însă lovitura nu trebuie să fie prea puternică pentru a nu o dezmembra, fiindcă nimeni din G7 şi Consiliul de Securitatea ONU nu-şi doreşte ca pe teritoriul Rusiei să apară 15 state nucleare. Metaforic vorbind, actorii politici internaţionali ţin „tigrul dezintegrării Rusiei” de coadă şi le este frică să-i dea drumul. Această politică, însă, poate să se transforme în dezintegrarea treptată a Occidentalului. Paradigma dezintegrării trebuie să-şi alege jertfa. Dar cine va şti aceasta nu ştim deocamdată.

Articol apărut și pe site-ul Transilvania Regional Business – www.trb.ro

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu