Democraţia reflectă internalizarea sentimentului asemănătorului, identificat de Alexis de Tocqueville în 1840 în lucrarea “Despre democrație în America”, prin intermediul căruia se produce o revoluție “antropologică”: Omul “nou” se înțelege pe sine atunci când îi privește pe ceilalți din perspectiva egalității.[1]

Se observă astfel, existenţa unui raport direct proporţional între nivelul de discriminare şi cel de excluziune socială. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul de discriminare este mai mare, cu atât nivelul de excluziune socială al persoanelor discriminate va fi mai mare.

În acelaşi timp, înţelegând sărăcia drept un fenomen complex, care nu se limitează strict la dimensiunea economică, fiind astfel, un complex “social-psihologic-cultural”, a pornit de la premisa conform căreia un nivel ridicat de excluziune socială determină un nivel ridicat de sărăcie, deoarece accesul pe piaţa muncii este limitat de existenţa stereotipurilor şi prejudecăţilor.

Prin urmare, şomajul – fenomenul care determină o accentuare a sărăcie, din punct de vedere financiar -, se află într-un raport direct proporţional cu indicele discriminării şi al excluziunii sociale. Un nivel ridicat de discriminare determină un nivel ridicat de excluziune socială, îngrădind accesul grupurilor discriminate pe piaţa muncii, creând focare predispuse sărăciei, atât din punct de vedere financiar, cât şi din punct de vedere psihologic, cultural şi social.

În plus, un nivel ridicat al excluziunii sociale afectează însăşi calitatea democraţiei. Acest aspect este evidenţiat de către Jean Grugel, conform căruia, “testul de turnesol al democrației nu se referă la existența drepturilor pe hârtie, ci mai curând la semnificația lor reală pentru populație”, democratizarea fiind dependentă de cale.[2]

“Democrația formală este un set de reguli, proceduri și instituții […]; democrația substanțială [este] un proces care trebuie reprodus continuu, un mod de reglare a relațiilor de putere astfel încât să se maximizeze oportunitățile indivizilor de a influența condițiile în care trăiesc, de a influența și participa la dezbaterile privind deciziile-cheie care afectează societatea”.[3]

Astfel, mediul reprezintă un factor de maximă importanţă în ceea ce priveşte definirea individului, a personalităţii acestuia. Acest argument rezidă din faptul că omul nu poate trăi izolat, deoarece are nevoie de cineva pentru a se manifesta.[4] În caz contrar, individul se devalorizează, devine altceva, orice, dar nu mai este om. În acest sens, este relevantă observaţia lui Condilac din 1694 pe care o expune în “Tratatul asupra senzaţiilor”, prin exemplul copilului găsit în Ţările Baltice care mergea în patru labe, imitând astfel comportamentul urşilor lângă care trăia. Un alt exemplu pe care îl oferă Condilac este cel al copilului sălbatic din Aveyron, speriat teribil de prezenţa oamenilor.[5]

Privind aceste aspecte, Gustave Le Bon conchide că “la nivelul mulţimii, individul este ca un fir de nisip, printre alte fire de nisip aidoma lui pe care vântul le spulberă după plac”, determinat de faptul că la nivelul unei mulţimi, orice sentiment, orice act, devine “contagios”.[6] De asemenea, în psihologia socială, acest fenomen este asociat cu epidemia, contagiunea, actul imitaţiei, asemenea valurilor concentrice de pe suprafaţa unui lac (de exemplu: Epidemia ciupiturilor de parbrize din Seatle, precum şi adaptarea radiofonică a romanului “Războiul lumilor” scris de H.G.Wells în seara de Halloween, 31 octombrie 1938, de către un program de radio din Statele Unite privind invazia extraterestră, atrăgând atenţia a circa un milion de americani care ascultau emisiunea[7]).

Prin urmare, pentru o democratizare de succes este nevoie de o societate civilă activă și complexă, capabilă să se implice în procese de acțiune colectivă, având ca scop asigurarea extinderii drepturilor cetățenești în întreaga societate. În caz contrar, în lipsa societății civile, se observă, pe termen lung, o degradare a democratizării, întrucât societatea civilă reprezintă un factor-cheie al acesteia.

Totodată, analizând procesul de consolidare al democrației, Juan J. Linz și Alfred Stepan observau existența unor dimensiuni comportamentale, atitudinile și constituționale, prin intermediul cărora “democrația capătă rutină și se internalizează adânc în viața socială, instituțională şi chiar psihologică, precum și în calculele politice de obținere a succesului”.[8]

În consecință, calitatea de Cetățean, care reprezintă “bunul cel mai de preț al democrației”, nu se limitează la activitatea de a vota periodic la alegeri, atunci când o societate își propune consolidarea democrației. Astfel, calitatea de cetățean se exercită, totodată, “prin influențarea procesului de selectare a candidaților, implicarea în asociații sau mișcări, trimiterea unor petiții către autorități, participarea la derularea unor proteste <<neconvenționale>> și așa mai departe”.[9]

Având în vedere aceste aspecte, nu este de mirare faptul că, pentru a ‘‘proteja’’ caracterul democratic al Uniunii Europene, este imperativ necesar reducerea sărăciei şi a excluziunii sociale. Acest aspect este observat în Strategia Europa 2020, potrivit căreia:

“Comisia Europeană a dispus combaterea sărăciei în cadrul agendei sale economice de ocupare a locurilor de muncă şi sociale – strategia Europa 2020. Şefii de state şi guverne au aprobat un progres important: un obiectiv comun conform căruia Uniunea Europeană ar trebui să scoată din sărăcie şi excluziune socială cel puţin 20 de milioane de persoane pe parcursul următorului deceniu”.[10]

În acelaşi timp, definind sărăcia din perspectiva teoriei structurale social-economice[11], Uniunea Europeană nu se limitează doar la aspectul financiar al sărăciei, focalizându-şi atenţia asupra dimensiunilor multiple ale sărăciei: “Sărăcia, în multiplele sale dimensiuni, include o lipsă de venit şi de suficiente resurse materiale pentru o viaţă în demnitate; acces inadecvat la servicii de bază, precum asistenta medicală, locuinţa şi educaţia: excluziune de pe piaţa muncii şi munca de slabă calitate. Aceste elemente reprezintă cauzele fundamentale ale sărăciei şi explică modul în care persoanele şi familiile ajung să fie excluse social”.[12]

În concluzie, sărăcia reprezintă un obstacol în calea democratizării Uniunii Europene, prezentând un risc ridicat în ceea ce priveşte excluziunea socială a persoanelor ce provin din comunităţi defavorizate.

 

[1] Pierre MANENT, Ştiinţa politică autentică, un dialog cu Bénédicte Delorme-Montini, traducere din limba franceză şi prefaţă de Cristian Preda, Baroque Books & Artis, Bucureşti, 2013 [2012], p. 130.

[2] Jean GRUGEL, Democratizarea. O introducere critică, trad. de Ramona-Elena Lupu, Polito, Iaşi, 2008 [2002], pp. 18-19.

[3] M. KALDOR & I. VEJVODA, 1997, “Democratization in Central and East European Countries”, International Affairs, nr. 73, vol. 1, apud. Jean GRUGEL, Op. cit, p. 19.

[4] “pentru a ilustra avantajul individual al respectării regulilor care se opun înclinaţiilor unui individ, Kant pune în analogie acest fapt cu creşterea copacilor în pădure, unde fiecare vrea să aibă mai multă lumină şi căldură, sau în cîmp deschis, de unul singur. În primul caz, copacul va creşte viguros; în cel de-al doilea, va fi pipernicit.” În Viorel CERNICA, Proiectele filosofiei kantiene, Institutul European, Iaşi, 2004, p.158.

[5] Maria PALICICA, Gavrilă CODRUŢA, Iona LAURENŢIA, Rolul Mediului în formarea personalităţii, Pedagogie, Ed. Mirton, Timişoara, 2007, p.35.

[6] Gustave Le BON, Psihologia mulţimilor, Trad. Mariana Tabacu, Ed. Antet XX Press, 2002, pp. 13-14.

[7] Bogdan FICEAC, Tehnici de Manipulare, ediţia a II-a, Editura Nemira, 1997, pp. 4-7.

[8] Lary DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun-han CHU, Hung-mao TIEN (ed.), Cum se consolidează deomocraţia, Polirom, Iaşi, 2004 [1997], p. 52.

[9] Philippe C. SCHMITTER, “Societatea civilă în Orient şi Occident”, apud. Lary DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun-han CHU, Hung-mao TIEN (ed.), Op. cit., pp. 257-264.

[10] Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor, “Platforma europeană de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale: un cadru european pentru coeziune socială şi teritorială. Strategia Europa 2020”, Comisia Europeană, Com (2010) 1564 final, Bruxelles, 16.12.2010, p.2.

[11] “Teoria structurală social-economică consideră sărăcia ca efect al tendinţelor structural ale modului de organizare social-economică a societăţii. Săracii, în consecinţă, nu sunt responsabili de situaţia lor, ci sunt mai degrabă victime ale sistemului economiei de piaţă, care se asociază cu distribuţii inegale ale resurselor, indivizii cu venituri reduse fiind consideraţi victime şi nu vinovaţi. Astfel, trăsăturile distinctive ale săracilor ar fi în realitate condiţii externe impuse săracilor chiar de către societate (şomaj, lipsa educaţiei, comportamente deviante, etc).” în Stela MILICENCO, Abordări multidimensionale ale fenomenului sărăciei. Note de curs, Ediţia a II-a revăzută, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2014, p. 42.

[12] “Strategia Europa 2020”, Comisia Europeana, Com (2010) 1564 final, Bruxelles, 16.12.2010, p.6.

 

Eseu realizat împreună cu membrii echipei Young Spirits for Humanity.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu