Vae victis! Grecia – o lecţie pentru România?

Joi seara, premierul grec Alexis Tsipras şi-a anunţat demisia, decizie care va conduce la organizarea de alegeri anticipate la sfârşitul lunii septembrie. Acest eveniment nu este decât o consecinţă din lungul şir al suferinţelor pe care grecii le vor îndura pentru răscoala lor împotriva hegemoniei economice germane din Europa.

Întotdeauna am fost fascinat în istorie de un fenomen repetat în numeroase rânduri, în diferite contexte spaţio-temporale: cel prin care o alianţă în care se găseşte şi un membru cu mult mai puternic decât ceilalţi sfârşeşte în cele din urmă prin a se transforma într-un imperiu condus de acest primus inter pares.

Cel mai ilustrativ exemplu este Liga de la Delos, o alianţă a oraşelor-stat greceşti, după marile victorii de la Salamina şi la Plateea, creată pentru continuarea luptei împotriva perşilor în întreaga Mare Egee şi chiar în Asia. Între zecile de cetăţi aliate, de departe cea mai populată şi cea mai bine dotată militar, cu o impresionantă flotă de 200 de trireme, era Athena. În virtutea puterii ei, în ciuda instituţiilor iniţial democratice ale Ligii, Athena stabilea în mod informal cursul ostilităţilor împotriva perşilor şi, mai ales, contribuţiile pe care aliaţii trebuiau să le aducă pentru continuarea ofensivei. Nemulţumiţi, rând pe rând, aliaţii s-au răsculat, iar Athena, justificând prin necesitatea luptei împotriva inamicului comun, i-a învins şi a impus condiţii tot mai severe în cadrul alianţei. La cincizeci de ani de la naşterea Ligii, ea se transformase într-un imperiu athenian în toată regula: Athena primea tribut de la toţi aliaţii, era singura în măsură să deţină o flotă de război semnificativă, avea dreptul de a decide în litigiile dintre aliaţi, impunea ca unele tipuri de speţe judiciare din cetăţile aliate să fie judecate doar de către curţi atheniene ş.a.

Mai pot fi citate şi alte situaţii similare, precum cea a Romei care ajunge să îşi cucerească aliaţii latini sau cea a Thebei care a subjugat treptat toate celelalte cetăţi aliate din Liga Beoţiană. De ce nu, însăşi hegemonia militară a Statelor Unite ale Americii asupra Europei poate fi privită ca un stadiu intermediar între alianţă şi imperiu: în pofida nemulţumirilor unor state europene occidentale (şi nu numai occidentale) împotriva liniei dure stabilite în relaţia cu Rusia, în cele din urmă niciunul nu a mişcat în front în cazul luării unor decizii cu adevărat importante îndreptate contra Moscovei.

Astăzi, când războaiele se poartă adeseori cu alte mijloace decât cele militare (vedeţi ca exemplu Rusia îngenuncheată de scăderea preţului petrolului), fenomenul poate fi urmărit la nivelul eurozonei dominate copios de Germania. Oricât ar blama unii risipa făcută de guvernele greceşti din 1982 până în 2007, situaţia actuală similară a Spaniei sau a Italiei sau a Portugaliei, unde a existat mai multă înţelepciune decât în Grecia în ultimul sfert de secol în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare (deficite aproape inexistente în unii ani!), dovedeşte că problemele sunt generate de felul în care este construită comunitatea europeană în general, şi zona euro, mai ales. Actualul edificiu normativ avantajează acumulările deja existente de capital din nordul Europei, mai ales cele din Germania, nelăsând practic niciun mecanism viabil pentru economiile meridionale mai puţin productive  (curs valutar, politică monetară, beneficii dintr-o politică europeană judicioasă de redistribuire a resurselor) prin care acestea să ajungă la o convergenţă reală cu cele septentrionale.

Consecinţa imediată a acestei situaţii este îndatorarea, cu corolarul ei atunci când apar curbele descendente ale ciclurilor economice: impunerea unei austerităţi forţate de către creditorii care doresc să îşi recupereze banii şi să obţină noi avantaje în relaţia cu debitorii.

Grecia, fiind ţara lovită cel mai grav de îndatorare, a fost de altfel şi prima care să se răscoale împotriva acestui sistem susţinut de Germania şi avantajos ei. Revolta condusă de Syriza a fost însă înfrântă pe 12 iulie întrucât căpeteniile răscoalei nu erau pregătite să meargă până la capăt: să scoată Grecia în afara zonei euro. Pur şi simplu, Tsipras nu a crezut niciun moment că pentru a-şi proteja interesele, Germania ar fi în stare să violeze principii europene de bază precum unanimitatea deciziilor în cadrul eurozonei şi, mai ales, să accepte ca Grecia să renunţe la euro. Nefiind pregătit pentru acest scenariu pe care Germania şi-l asumase, Tsipras a fost nevoit să capituleze şi să accepte memorandumul de înţelegere prin care guvernul grec a abandonat controlul asupra politicilor economice în favoarea unui board internaţional dominat de învingători.

Răsculaţii încep să simtă deja gustul amar al înfrângerii: capitalul german preia treptat afacerile greceşti (recent, 19 aeropoturi greceşti au fost preluate de compania germană Fraport, în vreme ce noi privatizări, suspendate la începutul anului de guvernul Tsipras, sunt de aşteptat în săptămânile următoare), din toamnă populaţia va fi supusă unor impozite usturătoare pentru ca „tributul” către creditori să fie plătit, iar conducătorii sunt traşi pe roată, căci Syriza, învinsă în exterior, a început să se destrame în interior după ce premierul Tsipras a reuşit să treacă prin parlament draconicul memorandum de înţelegere doar cu ajutorul opoziţiei. Demisia lui Tsipras nu este decât un alt supliciu din lungul şir care va urma până ce aceia care s-au opus orânduirii susţinute de Germania în eurozonă vor fi marginalizaţi total pe scena politică din Grecia.

Cu aşa un exemplu dat de hegemonul german, oare Podemos din Spania va mai avea curajul să ridice steagul revoltei? Oare România chiar trebuie să îşi stabilească drept obiectiv de ţară accederea cât mai rapidă la zona euro?