„Strategia” europeană în criza refugiaţilor – rezumatul unui eşec

Săptămâna care tocmai se încheie părea a fi una hotărâtoare pentru adoptarea unei strategii coerente a Uniunii Europene de gestionare a crizei refugiaţilor. Reuniunea miniştrilor de interne de marţi şi şedinţa de urgenţă a Consiliului European de miercuri, prin rezultatele lor, au demonstrat că Europa se află foarte departe de o poziţie comună, coerentă şi eficientă pe marginea acestei probleme. Liderii europeni nu au fost în stare deocamdată decât să se pună de acord asupra unor paliative prin care să salveze cât de cât aparenţele în faţa opiniei publice.

Pe scurt, rezultatele întâlnirilor de marţi şi miercuri au fost următoarele:

• A fost adoptată o schemă de relocare a 120.000 de refugiaţi din Grecia, Italia şi Ungaria, prin mecanismul cotelor obligatorii. Măsura se adresează practic unui aspect infim al manifestării crizei şi nu a făcut decât să sublinieze ruptura dintre statele vestice şi cele estice ale UE. Cehia, Slovacia, România şi Ungaria au votat împotriva planului de redistribuire, după ce Polonia, deşi se pronunţase anterior contra cotelor obligatorii, a susţinut în cele din urmă, cu cinism, schema propusă de Comisie. Este unul dintre rarele cazuri în care obişnuita unanimitate în luarea deciziilor la nivelul Consiliului de miniştri nu a fost atinsă.

Reacţiile în statele care se opun cotelor obligatorii au fost virulente. Premierul slovac Robert Fico a declarat că acest „diktat” nu va fi pus niciodată în practică în ţara sa, preşedintele ceh Miloš Zeman s-a arătat îngrijorat de eroarea comisă de UE, iar în Polonia votul favorabil cotelor obligatorii va conduce probabil la schimbarea guvernului la alegerile de luna viitoare, dreapta naţionalistă, preconizată să ajungă la putere, susţinând cu fermitate că va refuza punerea în aplicare a înţelegerii de la Bruxelles.

Concluzia: mult zgomot pentru nimic. Pentru un procent relativ mic din numărul total de refugiaţi a fost adâncită falia dintre apus şi răsărit şi pe bună dreptate lumea întreagă se întreabă unde este consensul şi solidaritatea la nivelul Uniunii. De ce s-a insistat atunci pentru această demonstraţie de forţă în dauna membrilor răsăriteni? Pe de o parte, măsura este totuşi un bun exerciţiu de imagine: s-a făcut ceva concret. Pe de alta, probabil că această schemă este un program pilot pentru ceea ce se doreşte să devină o politică comună pe migraţie.

• A fost luată decizia de a pompa bani către Turcia, Liban şi Iordania, dar şi către fonduri umanitare internaţionale, cu obiectivul ca refugiaţii să rămână şi chiar să fie integraţi în statele vecine Siriei. Din nou prilej de neînţelegeri exprimate public de liderii europeni: măsura este sprijinită de Comisie şi de Germania, dar preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, s-a arătat sceptic că banii vor opri oamenii care râvnesc la visul european să traverseze Marea Mediterană, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ei nu sunt originari din Siria, ci din Irak, Afganistan sau Eritreea.

Observaţiile lui Tusk sunt juste, însă ele nu sancţionează îndeajuns o decizie care probabil va fi ineficientă. În loc să creeze mecanisme proprii de acţiune, europenii se abandonează măsurii comode de a arunca cu banii, sperând ca aceştia să acţioneze ca pieptenele din poveşti: să se transforme de la sine într-o pădure care să oprească zmeii în loc. Deja devine o obişnuinţă ca principiile de la care se pleacă, juste, să fie trădate de măsuri concrete ineficiente. Migraţia trebuie stopată de la sursă, dar nu aruncând astfel cu banii.

• S-a mai hotărât crearea până în noiembrie a unor hotspot-uri în ţări precum Grecia, Italia şi Ungaria, unde imigranţii să fie identificaţi şi distribuiţi către relocare în alte state membre sau către repatriere în cazul în care se dovedesc a fi migranţi economici. În principiu, o decizie legitimă, rămâne de văzut cum va fi pusă în practică.
• În schimb, alte propuneri şi măsuri nu au fost adoptate sau sunt abia la stadiul declarativ. Perspectiva unei politici comune pe azil şi migraţie, acceptată de toate statele, a rămas la fel de îndepărtată ca mai înainte. Propunerea maghiară de creare a unei forţe pan-europene care să patruleze la graniţa dintre Grecia şi Turcia a rămas fără ecou (deşi pe bună dreptate se poate întreba cineva pe ce baze lansează Ungaria o asemenea propunere, ţară recunoscută ca un contributor zgârcit la asemenea forţe comune). S-a subliniat necesitatea cooperării intensive cu Turcia pentru stoparea fluxului de migranţi, deşi liderii europeni sunt dezarmaţi din start de solicitările pe care Ankara le va face în schimbul sprijinului său: nu va însemna oare liberalizarea regimului de vize cu Turcia înlocuirea valului de sirieni cu unul format preponderent din turci, iar instituirea unor zone tampon în nordul Siriei nu va conduce oare la reprimarea oricărei mişcări de libertate a kurzilor, deocamdată cei mai eficienţi şi mai constanţi opozanţi ai ISIS?

În concluzie, o săptămână dezamăgitoare, în care nu au fost obţinute nici consensul, nici solidaritatea, nici eficienţa scontate. S-a încercat salvarea unor aparenţe de acţiune concertată şi hotărâtă, au fost tatonate unele măsuri pentru o viitoare politică comună în domeniul migraţiei, s-a identificat corect necesitatea acţiunii asupra cauzelor fenomenului, dar nu s-a mers îndeajuns de profund în analizarea acestora şi nici nu s-au stabilit mecanisme concrete de acţiune în acest sens.

S-a demonstrat încă o dată că leadership-ul european actual este lipsit de o viziune clară şi atractivă şi că este preocupat mai degrabă de obţinerea unor bune rezultate la alegerile naţionale decât de construirea unei Europe în acelaşi timp puternice şi echitabile.

Peste trei săptămâni, la viitoarea reuniune a Consiliului European, există şanse, este drept,  reduse, ca impresia creată marţi şi miercuri să fie schimbată. Poate că acest interval de timp va fi utilizat cu chibzuinţă pentru identificarea unor soluţii eficiente şi pentru negocierea lor într-un spirit real de cooperare şi solidaritate.