Exil și diasporă în marasmul moştenirii comuniste – Interviu cu Mihaela Toader

Exilul românesc trăiește într-un colț de umbră după 25-26 de ani de la căderea comunismului. Cercetarea și dezbaterea în România pe acest subiect este astăzi absentă în timp ce interesul tinerilor față de istorie și față de acest subiect în principal scade într-un mod ireversibil. Poate nu este prea tărziu să le amintim tinerilor că într-o publicaţie din America, Universul Românesc (februarie, 1986) a apărut un articol cu titlul „Va fi Ion Iliescu succesorul lui Nicolae Ceauşescu?”. Poate ar fi bine să analizăm dacă profeția politică ține locul unui plan bine pus la punct de pregătire a predispoziției psihosociale și a opiniei publice internaționale. Discuția cu istoricul și cercetătorul IICCMER Mihaela Toader rămâne deschisă pentru publicul român și nu în ultimul rând pentru tinerii din România care merită să-și cunoască istoria ca să nu inventeze statui unor personaje de carton în detrimentul unor oameni de caracter care au creat o istorie paralelă de substanță mai puțin cunoscută în țară.

Alexandru Dumitru Filimon (ADF):  Cât de mult a contribuit exilul românesc la România pe care o vedem astăzi? Ce nume și ce valori ar trebui amintite?

Mihaela Toader (MT):  Românii care au plecat în timpul și după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au fost acei oameni ce au crezut în drepturile și valorile democratice şi care au militat în exil pentru păstrarea tradiţiei democratice, concomitent cu delegitimarea regimului comunist din România. Am putea afirma că exilul românesc a întreţinut ideea unei Românii alternative, democratice şi a reprezentat în Occident vocea românilor rămaşi în ţară sub un regim totalitar. Sunt mulţi români valoroşi care au ales calea exilului şi, care au menţinut în ţările din Lumea Liberă conştiinţa vie a naţiunii române, cum ar fi : Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp, Noël Bernard, Preda Bunescu, Emil Georgescu, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, Nicolae Penescu, Emil Ghilezan, generalul Nicolae Rădescu, Mihai Korne, Sanda Stolojan, Emil Hurezeanu, Neagu Djuvara, Vlad Georgescu, Leonid Mămăligă, Dumitru Ţepeneag, Ioan Ioandid, Nicolae Stroescu-Stânişoară şi mulţi alţii.

ADF: De ce nu am avut un guvern in exil și care ar fi fost importanţa istorică pentru România unui astfel de guvern ?

MT: A existat Comitetul Național Român (CNR). Acest organism a fost înfiinţat, la Washington sub patronajul Regelui Mihai, de către generalul Nicolae Rădescu şi reprezentanţii exilului românesc. Comitetul Naţional Român s-a dorit a fi un guvern român în exil, însă nu a fost recunoscut ca atare. Românii, care au ales să aibă o atitudine politică, susţineau CNR, în general. În prima perioadă a exilului, instituţia reprezentativă a fost Comitetul Naţional Român, iar cei care au ales să activeze politic în Occident se raportau la acesta fie ca susţinători, fie de pe poziţii critice. Se poate spune că, până la dispariţia sa, Comitetul Naţional Român a constituit principala sursă de influenţă, punctul central al emigraţiei politice româneşti. De asemenea, pe fondul unor neînţelegeri interne cât şi a scăderii sprijinului politic şi finaciar efectiv din partea Statelor Unite ale Americii, CNR a reuşit să se afirme ca reprezentant al exilului românesc şi să asigure o anumită organizare şi continuitate. Ulterior, alte încercări de organizare a exilului în jurul unui organism nu a înregistrat nici impactul şi nici durata CNR. Totuşi,în pofida unei diminuări treptate a aşteptărilor legate de înlăturarea regimului comunist din România, acţiunile şi mesajele anticomuniste ale exilaţilor români au continuat să impacteze opinia publică  occidentală, mai ales, în anii ’80.

ADF: Ar trebui exilul românesc să fie predat tinerilor (în mediul universitar sau pre-universitar)? De ce au nevoie tinerii de o astfel de istorie a exilului politic?

MT: Cred că da. E important ca tinerii să cunoască istoria exilului politic românesc. La mai bine de 25 de ani de la prăbuşirea comunismului, o analiză ştiinţifică sau dezbatere despre istoria exilului ar putea fi de actualitate. Elementul de noutate al acestei teme ar oferi cadrul unei discuţii multidisciplinare, o abordare şi o nouă perspectivă istorică legată de cauzele exilului, diasporei si emigrației. Tinerii ar trebuie să cunoască cele două fenomene exilul şi diaspora, distincte prin natura şi cauzele lor, prin mecanismele şi consecinţele diferite care se produc în anumite circumstanţe istorice. De asemenea, să înţeleagă caracterul antagonic al proceselor istorice care au determinat cele două fenomene – pe de o parte instaurarea unui regim totalitar, pe de altă parte democratizarea, deschiderea după evenimentele din decembrie 1989.

Iliescu, un președinte pregătit casino online din timp

Important ar fi de analizat mesajul politic al românilor din exil. Un exemplu ar fi cel al reprezentanţilor partidelor istorice democratice  care şi-au continuat misiunea politică în afara graniţelor ţării. Chiar dacă a lipsit cadrul instituţional reprezentat de partidele propriu-zise, între cei care au aparţinut aceleiaşi formaţiuni politice, înainte de plecarea în exil, a existat un anumit tip de coeziune care s-a concretizat în acţiuni şi iniţiative comune. Însă, sunt şi alte exemple. În presa anilor ’80 din Occident se vehicula ideea unei alternative în România reprezentată de Ion Iliescu. Deja, în 1982, revista franceză L’autre Europe, într-un articol semnat de către doamna Edith Lomel, se vorbea de o alternativă în România, alternativa menţionată de ea fiind Ion Iliescu. Sau în publicaţia  din America, Universul Românesc (februarie, 1986) a apărut un articol cu titlul „Va fi Ion Iliescu succesorul lui Nicolae Ceauşescu?”.  Toate aceste lucruri necesită o analiză iar tinerii să cunoască acest trecut, încă neelucidat.

ADF: Exilul este o mostenire culturală istorică pentru diaspora de astăzi? Există o continuitate, un transfer axiologic?

MT: Fără îndoială, exilul reprezintă o importantă moştenire culturală istorică pentru românii care au plecat din ţară după anii ’90. Cred, mai degrabă, într-o valorificare a acestui patrimoniu cultural românesc.  Şi, aşa cum am mai precizat şi cu altă ocazie, o moştenire culturală, istorică are nevoie de suţinerea publicului. E uşor să vorbim despre „solidaritate culturală”. Prin urmare, e nevoie de un public bine omogenizat şi coagulat care îşi asume o miză clară când vine vorba despre conservarea unor valori în contextul europenizării societăţii româneşti actuale.

ADF: Care este forţa diasporei de a schimba România?

MT: Contextul actual oferă o anumită forţă politică şi economică diasporei spre deosebire de exilul politic românesc. Depinde, totuşi, în ce sens sau care este mesajul politic real al diasporei româneşti de  a schimba România.

Mihaela Toader este licențiată în istorie, Universitatea București. masterat în Relații Internaționale și Integrare Europeană. Analiza și soluționarea conflictelor, în cadrul SNSPA. Are doctorat în Științe Politice, iar domeniile ei de interes sunt: exilul românesc postbelic, istoria exilului militar, istoria evenimentelor din decembrie 1989 din perspectiva exilului politic, cultură și diplomație. A publicat diferite articole în reviste de specialitate.

Interviu apărut pe LaPunkt.ro