Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a lansat în dezbatere publică în perioada 23 decembrie 2015 – 23 ianuarie 2016 trei variante de reformare a planului-cadru de învăţământ pentru gimnaziu. Cele trei propuneri au stârnit deja reacţii puternice în societatea românească pentru că elimină predarea limbii latine de la clasa a VIII-a şi reduce numărul de ore de predare a limbii române la clasa a V-a. Mai puţin comentate, dar la fel de importante sunt însă intenţiile de a mări numărul disciplinelor opţionale, introducerea TIC-ului în trunchiul comun sau apariţia unor noi discipline precum „educaţia pentru drepturile copilului” sau „educaţia interculturală”. Ceea ce mi se pare cu adevărat serios, şi grav prin faptul că este omisă, este o discuţie privind principiile unei asemenea reforme curriculare.

În acest articol voi încerca să discut mai întâi principiile şi abia mai apoi să revin cu propuneri concrete privind planurile-cadru. O primă observaţie: în dosarul minimal de documente necesare pentru o dezbatere argumentată a planului-cadru, disponibil pe site-ul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, nu figurează linkuri tocmai către temeiurile în baza cărora se efectuează reforma, Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 pe 2011 (LEN 1/2011) şi documentul de politici „Repere pentru proiectarea şi actualizarea curriculumului naţional”. Se prezumă cumva că toţi cei care se angajează în dezbatere le cunosc deja? Se consideră că a fost găsit deja consensul asupra bazelor principiale ale curriculumului şi ne preocupăm acum doar de detalii? Sau cumva întotdeauna ne-am preocupat doar de detalii, fără să căutăm mai întâi o fundamentare serioasă?

Principiile enunţate ale reformării planului-cadru

Să acceptăm că avem de-a face doar cu o scăpare accidentală. Să vedem care sunt temeiurile şi cum încercăm să le transpunem în practică sau, cu alte cuvinte, să vedem ce vrea societatea românească să facă din copiii care intră în complicatul sistem educaţional.

Voinţa societăţii româneşti este exprimată în LEN 1/2011. Societatea românească îşi doreşte un „învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate” (art. 2, alin. 1). Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii” (art. 2, alin. 3).

Aceeaşi lege ne spune şi cum vrem să îndeplinim acest deziderat: prin dezvoltarea competenţelor cheie grupate în opt mari categorii, preluate din Recomandarea Parlamentului European şi Consiliului privind competenţele cheie pentru învăţarea pe parcursul întregii vieţi (2006/962/EC):

  • comunicare în limba maternă;
  • comunicare în limbi străine;
  • competenţe matematice şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii;
  • competenţă digitală;
  • a învăţa să înveţi;
  • competenţe sociale şi civice;
  • spirit de iniţiativă şi antreprenoriat;
  • sensibilizare şi exprimare culturală.

Cât de dezvoltate ar trebui să fie aceste competenţe cheie la finalul gimnaziului şi în ce sens este menţionat la pagina 5 a Profilului de formare al absolventului.

Cum sunt principiile puse în practică în noile propuneri?

În primul rând, trebuie să observăm că nicăieri nu sunt definite aceste valori, deşi se vorbeşte copios despre ele. În profilul de formare al absolventului ne întâlnim, la competenţele sociale şi civice ale absolventului de clasa a VIII-a, cu o formulare foarte vagă: „Operarea cu valori şi norme de conduită relevante pentru viaţa personală şi pentru interacţiunea cu ceilalţi. Care sunt aceste valori „relevante”? Comparaţi generalitatea exprimării de aici cu claritatea şi precizia unui obiectiv din aria competenţei digitale: „Respectarea normelor si regulilor privind dezvoltarea si utilizarea de conţinut virtual (drepturi de proprietate intelectuală, respectarea privatităţii, siguranţă pe internet)”. Ţineţi minte această comparaţie pentru un punct viitor al argumentării mele. Până atunci să revenim la „valori”: le enunţăm peste tot, dar nu le definim nicăieri. Nu aşa funcţionează oare propaganda[1]?

Să acceptăm totuşi omisiunea. Este limba română o valoare pe care ar trebui să şi-o însuşească elevii, viitori cetăţeni români cu drepturi depline? Nu cred că este cineva care să conteste acest lucru. Este structura ei gramaticală moştenită din limba latină? Deopotrivă lingviştii români şi străini se pronunţă afirmativ în această chestiune. Este sistemul care reduce numărul de ore dedicate limbii naţionale, una dintre principalele valori ale unei comunităţi politice, dacă nu chiar prima dintre ele, un sistem centrat pe valori?

Cineva ar putea replica totuşi că se vor introduce patru discipline noi pentru dezvoltarea unor competenţe civice, pentru consolidarea „valorilor”: educaţie pentru drepturile copilului – 1 oră pe săptămână la clasa a V-a, educaţie interculturală la clasa a VI-a, educaţie pentru cetăţenie democratică la clasa a VII-a, educaţie economică la clasa a VIII-a. Am avantajul de a fi încă destul de tânăr încât să ştiu cum se predau în şcoală disciplinele precum cultura civică şi educaţia antreprenorială: sunt materii din categoria celor care nu trebuie să îţi „strice” media, unde trebuie să toceşti câteva enumerări ale unor conţinuturi puternic teoretizate pentru a lua 10 sau a trece facil anul, după aspiraţiile fiecăruia. Cei care au propus variantele de reformare nu pot să nu ştie acest lucru (căci dacă nu îl ştiu, atunci nu îmi dau seama de ce în Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei lucrează oameni care nu au contact cu realitatea). Pun pariu cu oricine că în aceeaşi categorie a materiilor care nu trebuie să îţi „strice” media vor intra şi noile discipline, cu atât mai mult cu cât nu văd ce facultăţi din România califică oameni strict pentru predarea acestor conţinuturi şi dezvoltarea acestor competenţe. Iarăşi seamănă mult a măsură propagandistică, justificată prin apelul la „valorile” pronunţate cu atâta emfază, dar rămase totuşi obscure ca definiţie.

Pe de altă parte, se adaugă o oră obligatorie de TIC (informatică) pe săptămână, cel puţin la clasele a V-a şi a VI-a, dacă nu şi la clasele a VII-a şi a VIII-a. Este o idee lăudabilă doar dintr-un punct de vedere: de bine, de rău, asigură o alfabetizare informatică primară şi copiilor care nu au acces la calculator în propria familie. Chiar şi aşa, ea rămâne o irosire stupidă de timp şi de resurse. Competenţele informatice se achiziţionează prin exerciţiu, prin încercări repetate şi descoperire, prin înţelegerea unor principii aplicabile oricărui soft. Copiii care nu au calculator acasă doar vor şti cum arată o interfaţă de lucru, în schimb, cei care au deja, depăşesc cu mult cunoştinţele şi competenţele pe care le-ar transmite cineva într-o oră pe săptămână la clasă. Chiar credeţi că hackerii din Vâlcea sau programatorii din multinaţionale au ajuns la nivelul ridicat de performanţă pentru că au făcut TIC în şcoală?

Chiar credeţi că viitorii adulţi vor respecta „normele şi regulile privind dezvoltarea şi utilizarea de conţinut virtual (drepturi de proprietate intelectuală, respectarea privatităţii, siguranţă pe internet)” pentru că au avut o oră în plus de TIC la şcoală? Nu ar fi mai bine să îi învăţăm pe aceşti viitori adulţi să fie drepţi şi atunci nici nu ar pirata pe internet, nici nu ar încălca viteza regulamentară, nici nu ar face evaziune fiscală, nici nu ar cere şpagă? Dacă nu sunteţi de acord cu opinia mea şi credeţi că printr-o oră de TIC vor fi respectate drepturile de proprietate intelectuală, cred că este necesar să includem la gimnaziu ore obligatorii de educaţie rutieră, de antifraudă şi de anticorupţie. La anticorupţie poate ar fi util să introducem chiar 2 ore pe săptămână!

Să recapitulăm! Propunerile de rectificare a planului-cadru de la învăţământul gimnazial nu sunt în contact nici cu realitatea şi nu se află în legătură nici cu principiile enunţate în lege şi în alte documente programatice. Mai mult, formularea principiilor în actele normative şi în strategii este un simplu exerciţiu de retorică.

Ce fundamentează de fapt reforma învăţământului în România?

În realitate, la baza reformei învăţământului din România se află ideologia neoliberală prin care paradigma economică este aplicată oricărui domeniu de activitate, de la agricultură şi industrie, unde este normal, până la educaţie şi cultură, unde nu este doar anormal, ci şi nociv.

Mă îngrozesc când aud termenii economici „manager” sau „produs” aplicaţi sistemului de învăţământ, atât de cei mai puţin avizaţi, cât şi de cei care, prin pregătire şi prin poziţiile ocupate, ar trebui să fie primii care să apere autonomia sistemului de învăţământ în faţa logicii economiei de piaţă. Reificarea elevilor, priviţi şi trataţi ca produse pentru piaţa muncii sau în cel mai bun caz drept consumatori de servicii educative, este îngrijorătoare.

Mantra supremaţiei economiei asupra oricăror altor dimensiuni ale existenţei este omniprezentă în societatea românească. Cele mai reci fioruri ne cuprind atunci când aflăm că este posibil să existe recesiune economică, ne entuziasmăm până în adâncul sufletului când auzim că exporturile merg bine sau că investiţiile străine îşi măresc cu 10% volumul de la un an la altul, batem cu pumnul în masă pentru ca cercetătorii să fie evaluaţi conform unor criterii clare, măsurabile, de eficienţă, oftăm cu obidă când experţii ne spun la televizor că arta românească nu se vinde în afară sau că sistemul de învăţământ nu produce lucrători care să satisfacă piaţa muncii.

Trebuie să recunoaştem, acesta este „spiritul veacului” pe care îl trăim. Suntem învăluiţi de un Zeitgeist împărtăşit cu o mare parte a mapamondului, aceea către care de altfel aspirăm fără nici cea mai sumară selecţie critică a dezirabilului de ceea ce este de ocolit. Am uitat că economia trebuie să ne furnizeze doar mijloacele pentru a trăi frumos, nu să devină un scop în sine.

Ce ar trebui să fundamenteze cu adevărat reforma învăţământului în România?  

Sunt unul dintre cei care cred că, mai ales în educaţie, oamenii se situează deasupra lucrurilor. Ideea că trebuie să ne pregătim în şcoală, mai ales la nivelurile primar şi gimnazial, pentru carieră, este total eronată: nu ne pregătim pentru economie, ci pentru societate!

O meserie, fie ea şi una complexă (şi cu atât mai mult un soft sau un limbaj de programare), se poate învăţa la orice vârstă dacă spiritul rămâne mereu deschis către nou, în schimb un caracter meschin nu se mai modifică în bine după trecerea tinereţii. Mai ales în România unde dezbinarea este o realitate tristă şi unde fiecare trage doar pentru el şi deloc pentru comunitate, unde trebuie să aşteptăm tragedii ca cea din Colectiv pentru a se deştepta în noi solidaritatea civică, este prioritar ca sistemul de învăţământ să formeze cetăţeni demni, responsabili şi ataşaţi de comunitatea din care provin, nu să producă în serie forţă de muncă frumos ambalată pentru angrenajele corporatiste. O societate cu cetăţeni precum cei pe care i-am descris mai sus îşi va construi fără doar şi poate şi o economie înfloritoare, în schimb o economie ai cărei lucrători nu vor avea nici cea mai mică înclinaţie către virtuţile private şi publice se va prăbuşi la cel dintâi cutremur al pieţei.

Trebuie deci să abandonăm fetişizarea economiei şi ascunderea ei în spatele unei retorici deşarte, care nu este în stare să definească nici măcar valorile pe care vrem să le insuflăm viitorilor membri cu drepturi depline ai societăţii noastre. Trebuie să dezvoltăm în copii, mai ales cât sunt mici, iubirea de bine şi de frumos, dreptatea, sinceritatea, curajul, sentimentul de apartenenţă şi dragostea pentru comunitatea din care provin, nu să îi chinuim cu fracţii complicate, clasificări interminabile sau planuri de management. Prin ce atingem un asemenea obiectiv?

Câteva propuneri realiste pentru reformarea planului-cadru

Am ajuns la concluzia că vrem de fapt să formăm cetăţeni demni şi responsabili, ataşaţi de societatea din care provin. Ataşamentul şi solidaritatea nu pot exista dacă nu se bazează pe un set comun împărtăşit de valori, competenţe şi cunoştinţe. Acest fond comun trebuie deprins atât timp cât individul este încă departe de perspectiva să îşi câştige singur existenţa. Prin urmare, până la vârsta de 14-15 ani este oportun ca trunchiul comun să fie puţin diferenţiat, urmând ca abia de acum încolo drumurile membrilor tinerelor generaţii să se despartă. Susţin prin urmare introducerea la gimnaziu a două, maximum trei opţionale, pentru ca elevii să poată încerca să îşi descopere vocaţia înspre învăţământul umanist, real sau către ştiinţele naturii încă de pe acum. În rest, gimnaziştii ar trebui să îşi însuşească cu toţii aceeaşi minimă cultură generală.

Apoi, pe ce s-ar putea baza solidaritatea dacă nu, în primul rând, pe abilitatea membrilor unei comunităţi de a comunica uşor unii cu alţii? Reducerea timpului alocat limbii române la gimnaziu este deci o gravă eroare, de aceea susţin păstrarea orei de limbă română la clasa a V-a, cu atât mai mult cu cât la liceu unii elevi nu vor mai avea deloc ocazia să exerseze gramatica. Soluţia nu este reprezentată de micşorarea spaţiului orar pentru limba română, ci de reconsiderarea tematicilor abordate. Să se diminueze elementele de teorie literară, dar să se înmulţească orele de lectură şi de dezbatere pe marginea operelor literare! Să se scoată elementele savante de gramatică (niciodată nu am înţeles de ce trebuie neapărat să deosebesc la clasa a VIII-a două subordonate foarte asemănătoare), dar să se înveţe temeinic acordul gramatical, folosirea cratimei ş.a.m.d. Să nu se mai impună tipare desuete de redactare a scrisorilor (pe care oricum le găseşti pe internet), ci să se argumenteze cât mai mult! La fel ar trebui procedat şi la multe alte discipline.

Deşi sunt istoric şi arheolog, nu sunt un radical, nu ţin neapărat la păstrarea limbii latine, mai ales la felul în care se predă ea astăzi: după clasa a VIII-a oricum nu ştie nimeni o boabă de latină. Latina nu trebuie gândită la acest nivel ca o limbă străină, ci ca un mijloc de înţelegere mai bună a limbii române şi ca instrument de creştere a apetenţei către cultura clasică, atât de utilă pentru consolidarea valorilor des invocate de documentele programatice. Să lăsăm latina ca disciplină de sine stătătoare sau să o transformăm într-o oră de română, dar să schimbăm radical conţinuturile disciplinei: copiii să înveţe dictonuri latineşti cu implicaţii asupra vieţii lor morale, să descopere etimologii interesante, să se familiarizeze cu unele figuri emblematice ale miturilor, istoriei şi culturii (greco-)romane.

De ce să introducem o oră obligatorie de TIC? Nu ar fi de ajuns să le dăm copiilor teme la şcoală şi acasă unde vor fi nevoiţi să folosească noile tehnologii (iar pentru aceia care nu au acces la ele, să se solicite lucru în grup)? Rezultatul ar fi acelaşi, ba poate chiar mai bun. Să modificăm deci programele şcolare la capitolul „tehnici şi metode de învăţare” în care să le recomandăm profesorilor concret, şi nu general, cum o facem de obicei, să folosească noile tehnologii în procesul de predare-învăţare-evaluare.

Să nu mai încărcăm planul-cadru cu materii obscure care să nu „strice” media şi care nu au un corespondent clar la nivel universitar. Nu ar fi mai bine ca elevii să înveţe să fie toleranţi sau să aprecieze democraţia prin contactul cu exemple concrete din trecutul României, al Europei şi al restului lumii, la ora de istorie? Au oare copiii dezvoltate aptitudinile cognitive la această vârstă pentru a înţelege abstracţiunile pe care le presupun rizibilele „discipline” (folosesc ghilimelele pentru că nu există fundamentare academică pentru aceste … preocupări curriculare) „educaţie interculturală” sau „educaţie pentru cetăţenie democratică”? Îmi pare rău să observ că tocmai la Institutul pentru Ştiinţele Educaţiei se cam ignoră stadiile dezvoltării cognitive fundamentate de Piaget. Să adăugăm prin urmare o oră în plus istoriei, ca disciplina cea mai susceptibilă academic să furnizeze material pentru dezvoltarea valorilor vizate prin propusele materii, şi să nu mai încărcăm degeaba cataloagele cu încă o rubrică.

În aceeaşi ordine de idei, o propunere puţin mai vizionară: sunt de părere că ar trebui să comasăm o parte a disciplinelor, dacă interdisciplinaritatea tot este un deziderat atât de important în toate documentele programatice. De ce să nu avem la acest nivel o singură disciplină „Ştiinţele naturii”, care să includă biologia, fizica şi chimia, şi care să fie mult mai aplicată practic? Nu ar fi mai bine ca atunci când se vorbeşte la botanică despre viţa de vie, să se studieze şi reacţia chimică de transformare a glucozei în alcool, precum şi pârghiile utilizate de teascuri?

Post-scriptum

Îmi dau seama la sfârşitul acestor rânduri că pe măsură ce scriam am devenit tot mai polemic şi mai patetic (adică plin de pasiune, nu ridicol, cum cred mulţi care au făcut degeaba ora de română de la clasa a V-a propusă spre eliminare şi preiau nediscriminat din limba engleză acest sens al cuvântului).

Sper ca nimeni să nu se supere din această cauză, ci să recepteze constructiv ideile şi propunerile expuse mai sus de mine, cu toată buna-credinţă şi priceperea unuia care a trecut relativ recent prin toate nivelurile învăţământului românesc, a crescut într-o familie de profesori, a parcurs modulul psihopedagogic cu mare plăcere şi a citit cu interes opere sociologice, antropologice şi filosofice despre socializare, educaţie şi relaţia dintre natură şi cultură.

De ce am consacrat o zi din viaţa mea unui articol despre un domeniu în care nu sunt expert, în loc să îmi văd de afacerile europene sau de grecii din perioada arhaică, preocupările mele profesionale? De ce printre rândurile de mai sus aţi simţit uneori vibraţii ale sufletului care poate nu îşi au locul într-o discuţie despre reformarea planului-cadru de învăţământ la gimnaziu? De ce am insistat să regândim fundamentele de la care pornim în reconstrucţia sistemului nostru de învăţământ, înainte de a începe să mutăm o oră de colo-colo?

Pentru că dulce et decorum est pro patria cogitare.

[1] Vedeţi, de exemplu, cazul dictaturilor care menţionează repetat „ameninţarea externă”, fără a o descrie concret, cu scopul de a-şi justifica mai solid măsurile de consolidare a propriei puteri interne.

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

4 Comments

  1. Gabi spune:

    Foarte bine punctate multe dintre aspecte. Desigur, subscriu la concluziile dvs, dle Iancu. Cred insa cu tarie ca tocmai spre formarea unor angajati docili se merge si acest aspect este un trend la nivel mondial.
    Asadar, nu cred ca Romania va face exceptie.
    Mai degraba as vedea oportuna inceperea unor dezbateri si analize despre ineficienta invatamantului de masa la cerintele secolul XXI. In Occident aceste probleme se pun deja de cativa ani.

  2. […] Cetăţeni demni sau angajaţi docili? Despre planul-cadru de învăţământ pentru gimnaziu […]

  3. Felicitari pentru articol!
    Sunteti un bun cunoscator al realitatilor din scoli, atat din scolile de elita ale judetului , dar , mai ales , al scolilor din mediile sarace, defavorizate si foarte departe de ,,elita”. Noile discipline introduse in planul cadru, vor ajunge sa fie predate de profesori suplinitori necalificati. Elevii vor face mai putine ore de linba romana, pentru a castiga in schimb ,,nimic”.
    Nu sunt pentru disciplina „Ştiinţele naturii”,rolul fizicii , al chimiei nefiind sustinut in nici un fel in articolul d.tra.
    Istoria este iubita de copii, geografia la fel, dar copii au o singura ora pe saptamana.
    Sper ca articolul d.tra sa ajunga la decidenti 1

  4. mihai cotenescu spune:

    datele prezentate sunt destul de clare.Consider sa fie luate in calcul si urmatoarele elemente; sa fie eliminate concursurile inutile.sa se intoduca la clasa a VIII,cite o ora de istorie locala,deoarece in fiecare judet exista profesori capabili sa redacteze manuale cu cele mai importante evenimente din fiecare judet.Cred ca trebuie reduse si orele de religie,in detrimentul unei istorii a religilor,putindu-se astfel face o corelare cu cele predate la clasele din ciclul gimnazia.

Lasă un comentariu